Guillermo del Toro reînnoiește colaborarea cu gigantul Netflix, de data aceasta din postura de coordonator al unei antologii de ficțiuni  horror. Cabinet of Curiosities se deschide cu Del Toro însuși, căruia din păcate îi lipsește carisma hogwartsiană pe care decorul și atmosfera o impun. Regizorul, nu demult premiat cu Oscar, rostește un text care se voiește a fi o introducere misterioasă în acest periplu al groazei. Apare însoțit de cufărul curiozităților, metafora-concept pe baza căreia se construiește legătura dintre episoade. Cufărul adăpostește câte un element legat de episodul curent și o statuetă în miniatură a regizorului. Del Toro pare mulțumit de el însuși ca gazdă, dar este, din păcate, profund neinteresant. 

Del Toro semnează scenariul a doar două dintre episoade. În rest, se poate numi maxim un curator al acestei culegeri de povești de groază. Fiecare episod beneficiază de un regizor distinct, de aici și lipsa de coerență stilistică și calitativă. Sigur că asta nu m-ar fi împiedicat să apreciez mini-seria dacă aceasta n-ar fi fost împânzită de clișee și tropi narativi lacunari. Dar să le luăm pe rând.

Lot 36 este regizat de directorul de imagine Guillermo Navarro (care a obținut un Oscar pentru cea mai bună imagine cu Labirintul lui Pan) și urmărește un veteran calic în încercarea de a se descotorosi de datorii. Nick cumpără la licitație obiectele unui depozit abandonat de un măcelar misterios (îl observăm murind de atac de cord în primele minute ale episodului). Nick e xenofob, rasist și lipsit de empatie. Toate acestea par să se întoarcă împotriva sa, dar protagonistul  interpretat de Tim Blake Nelson este neconvingător și lipsit de substanță. În ciuda faptului că pare să își propună să satirizeze unele aspecte ale fascismului, episodul nu adună suficientă intrigă pentru a justifica un personaj sterp, caricatural și lipsit de compasiune, care nu dă dovadă de vreo schimbare majoră pe tot parcursul arcului dramatic. 

Graveyard Rats este cel de-al doilea episod, regizat de același Vincenzo Natali care a regizat horror-ul cult Cube. Bineînțeles, un nume atât de sonor aduce după sine expectativa unei adaptări fenomenale a poveștii lui Henry Kuttner, premisa fiind una foarte relatable pentru orice fan al genului. Natali plasează acțiunea undeva în secolul al XIX-lea. Personajul principal este Masson, un hoț de morminte obsedat de faptul că șobolanii par să ajungă la cadavre înaintea lui. Vizual, episodul este plin de detalii care omoară misterul. Urmărim din nou o poveste în care nu există nicio schimbare dramatică și nici o concluzie precisă.  Narativ, povestea pare să construiască ideea că oamenii pe care îi dezgroapă Masson se vor trezi și se vor răzbuna, în schimb, șobolanii sunt cei care se răzbună. Șobolani despre care descoperim la final că formează un fel de cult subteran al lui… Cthulhu (o entitate cosmică ce se regăsește în legendele lui Lovecraft). Legătura cu referința la Cthulhu nu este nici explicată și nici justificată. Episodul e anticlimactic pentru că, deși observăm pragurile dramatice și momentele cheie, ele nu construiesc punctul culminant, iar Masson e în stare de orice pentru a deveni bogat – nu pare speriat/ mișcat/ impresionat de nimic. 

Al treilea episod, însă, a reușit să mă surprindă plăcut. The Autopsy (R: David Prior) pendulează continuu între ficțiune și realitate, între substanță și ambiguitate, facilitat de mișcările de panoramare, de atmosfera sumbră a camerei de autopsie și de jocul actoricesc foarte bine condensat. F. Murray Abraham și Glynn Turman interpretează un medic legist și un polițist care lucrează împreună pentru a desluși misterul unor morți inexplicabile: cele mai multe dintre cadavre prezintă niște anomalii, ca lipsa completă a sângelui din anumite părți ale corpului. Modul științific în care este abordată problema întărește plauzabilitatea evenimentelor și reușește să susțină fantezia existenței unor astfel de cazuri. Carl (doctorul) se înregistrează comentând autopsiile cadavrelor, iar revelațiile diegetice ale personajului la care asistăm devin revelații personale în intriga care se devoalează treptat în fața noastră. Ancorarea în realitate a firului narativ, jocul minimal al doctorului, conversația științifică și ambiguitatea cu care este tratată posibilitatea existenței unei ființe supranaturale până la proba contrarie – toate acestea se traduc într-o compoziție consistentă de thriller și horror sci-fi.

The Outside este cel mai bun episod al seriei și care, din punctul meu de vedere, se încadrează cel mai bine în noul val de horror, datorită temei și paletei de culori atipice. Regizat de Ana Lily Amirpour, episodul ne-o prezintă pe actrița Kate Micucci în rolul unei foarte profunde și interesante black swan pe nume Stacey. Stacey se consideră inadecvată, nepotrivită, defectă. Începutul luminos în care o cunoaştem pe protagonistă, în toiul unei seri de Crăciun, ne plasează în afara unei convenţii de film horror sau thriller. Camera surprinde caricatural celelalte personaje feminine, pe când ea și soțul ei sunt umanizați și firești. Chipurile și dilemele le sunt accentuate de cadrele strânse și de conversațiile care par a fi desprinse din viața unui cuplu normal, singurul aspect care bântuie relația celor doi este obsesia progresivă a lui Stacey de a se transforma, de a deveni altcineva, altceva. Convenția filmului prezintă spectatorului două idei plauzibile, deopotrivă înfricoșătoare. Prima, aceea că loțiunea Alo Glo, pe care protagonista o cumpără din disperarea de a fi mai frumoasă, îi produce halucinații care determină acțiunile ei de mai departe. A doua, aceea că într-o societate profund patriarhală nimic nu este mai presus decât a fi frumoasă, nici măcar dragostea necondiționată a soțului. În realitate, monştrii creaţi de imaginaţia noastră sunt cei cu adevărat grotești.

Catherine Hardwicke, regizoarea Twilight, semnează și ea un episod al seriei – Dreams of The Witch House, care este un dezastru. Walter, căreia îi moare sora geamănă la începutul filmului, o caută în purgatoriu cu ajutorul a ceea ce pare a fi un drog halucinogen, hotărât să o aducă înapoi. Nu e horror tipic, ba chiar prezența lui Rupert Grint în rolul principal, cât și estetica, duc foarte mult în zona de fantasy celebră datorită filmelor Harry Potter. Introducerea sugestiei că există o altă dimensiune creează nişte aşteptări legate de natura şi structura acesteia – așteptări la care episodul, din păcate, nu se ridică. Contextul șamanic în care Walter descoperă acest drog menit să-l transporte în purgatoriu este amuzant, nu mistic. Purgatoriul în sine este lipsit de personalitate. După zece ani de la fenomenul Twilight (care a fost într-adevăr un fenomen), în semnătura lui Hardwicke încă se găsește același stil comic și frivol, dar care și-a pierdut din popularitatea câștigată datorită (doar) unui cumul de evenimente favorabile.

The Viewing mi-a stârnit cea mai viscerală reacție și nu în sensul în care ar trebui s-o facă un horror. Un pustnic bogat găzduiește la conacul său un muzician, un romancier, un medium și un astrofizician. Conacul este un paradis suprarealist și futurist unde sunt serviți cu cocaină și fairy dust. Povestea nu oferă niciun indiciu prin care să înțelegem de ce au fost aleși ei, de ce sunt rugați să păstreze tăcerea pe drumul până la conac, de ce trebuie să consume cocaină și așa mai departe. Imaginea arată de la început și până la final ca o reclamă cu buget foarte mare la un parfum de lux, iar mișcările de cameră sunt inconsecvente când nu există un regizor apt să le modeleze în beneficiul poveștii; nu există niciun motiv pentru care regizorul Panos Cosmatos alege să sară dintr-o estetică vizuală în alta, iar dacă celelalte episoade măcar pot beneficia de indulgența că nu se vor a fi mai mult decât sunt, aici regizorul se folosește grosolan de niște procedee stilistice din horror-urile optzeciste: cadre-secvență lungi, supraexpunere, estetică futuristă. Filmul vrea să aducă cu Reanimator (1985) sau cu The Dead Zone (1983), dar cu un univers deloc congruent cu firul narativ.

Dialogurile redundante, motivațiile neclare sau insuficient construite ale personajelor și refuzul de exploatare a momentelor centrale ale intrigii fac imposibilă acumularea tensiunii în majoritatea episoadelor. Câteva dintre soluţiile regizorale sunt interesante, date fiind premisele, însă ele urmează același drum bătătorit al genului horror.

Din aceste motive, tind sa cred că serialul poate fi savurat doar de spectatorii care nu se aşteaptă să găsească o inovație şi se mulţumesc să se bucure de micile surprize vizuale și momente de sclipire pe care seria le mai are. Și mai tind să cred că Del Toro s-a folosit de oportunitatea capitalistă de a relua, la nivel ideologic, nişte clişee despre fațetele înfricoșătoare ale umanității, a creaturilor antropomorfizate și a obiectelor cu potențial magic, însă seria nu este consecventă din punct de vedere calitativ și nu se ridică la nivelul numelui de pe afiș.

Ana Dumitrascu

Ana Dumitrașcu este actriță de film și de teatru. S-a remarcat în special în Imaculat, regia Monica Stan și George Chiper Lillemark. În prezent este și masterandă a secției de producție de film, înspre care s-a îndreptat datorită pasiunii sale pentru film. Scrie recenzii pentru FILM MENU și își chestionează constant vizunea asupra cinema-ului, atât din perspectiva de actor, cât și de cinefil.