„Uneori mai câștigă și pisica, dar șoarecele e mult mai deștept”, îi spune un puști lui Bogdan (Laurențiu Bănescu), ambulanțier în tura de noapte și șofer de jaf armat în timpul liber. Pentru o bună parte din Boss, cel de-al doilea lungmetraj regizat de Bogdan Mirică (Câini, Umbre) nu e foarte clar cine aleargă după cine, incertitudine de care se agață mare parte din suspansul acestui heist movie fără jaf.

În buna tradiție a acestei categorii de filme, protagonistul n-are încă nume atunci când aflăm despre el că, după jaf, a lovit cu mașina o femeie care îl poate recunoaște. Senzația că ceva nu e în ordine se transformă în îngrijorare și frică, când începe să pună lucrurile cap la cap și să-și dea seama că cel de-al patrulea membru al bandei a început deja să își acopere urmele. Pe măsură ce tovarășii săi dispar în circumstanțe sumbre, lațul din jurul protagonistului se strânge.

Ambulanțierul e un tip laconic, interiorizat și antisocial („Bă, tu vorbești cu oameni când vii la muncă?”, îi reproșează șeful lui la un moment dat), pe care Mirică și directorul de imagine Andrei Butică îl filmează ca pe De Niro în Heat, privind noaptea pe geam să verifice dacă nu cumva cineva vine după el. În seria neobișnuit de lungă a peliculelor despre getaway drivers,  aterizează undeva mai aproape de Drive (Nicolas Winding Refn, 2011) decât de Baby Driver (Edgar Wright, 2017). Are și o iubită actriță, Carla (Ioana Bugarin), care e din alt film, cu tunsoarea ei de Mia Wallace, cu care are în comun gesturi (își „pudrează” nasul înainte să danseze) și o anumită înclinație spre teatral.

Carla, personaj-șablon, scos direct din rețetarul genului și pus cu mâna într-un univers cu care n-are prea multe de-a face, ține loc de observator și inchizitor moral (cu replici ca „Tu o să rămâi aici, să alergi printre câini și umbre, că asta te face să te simți viu”/ „Tu vezi doar ce trebuie să salvezi”), fără a părea să aibă o părere sau habar de combinațiile ilegale ale iubitului ei. Ea e classy cu paltonul ei roșu, locuiește într-un bloc de lux, cu consierge, din zona Orhideea, el stă lângă părinții săi,  într-o casă veche și ponosită cu baie cu faianță albă – pe care o distruge la un moment dat, într-un gest ce pare să-i facă cu ochiul Noului Cinema Românesc; când se întâlnesc, poartă discuții mai degrabă sterile (iese în evidență o dezbatere despre folosirea adverbului „încă”) despre cum el nu este suficient de spontan sau atent la nevoile ei. Mai relevante narativ sunt interacțiunile protagonistului cu tatăl (Teodor Corban, într-unul dintre ultimele sale roluri), deranjat că fiul său a ajuns slugă deși ar fi putut fi stăpân – vechea obsesie a unei anumite generații, transferată cu succes copiilor, dublată de alibiul că măcar părinții doar au făcut compromisuri, fără a-și pierde libertatea. Un mobil credibil pentru decizia care-l duce pe ambulanțier pe un drum fără întoarcere și un bun punct de plecare pentru scenariul lui Bogdan Mirică.

Scenariu care, inspirat de breaking news-ul unui jaf armat atipic de elaborat, petrecut în 2009 în Pasul Gutâi, nu e interesat deloc de partea pregătirii și executării jafului, și destul de puțin de cea procedurală a aflării adevărului despre ce s-a întâmplat după. E un exercițiu de deconstrucție a unui gen, heist film-ul, aproape deloc reprezentat în cinematografia românească (poate cu excepția lui Closer To The Moon), într-un dialog permanent cu niște convenții internaționale, așa cum Câini era în același timp primul neo-western dobrogean și anti-western. 

Dincolo de futilitatea exercițiului (o oportunitate parțial ratată, căci regizorul are aici o premisă ofertantă și mijloacele să injecteze o doză de adrenalină într-un peisaj cinematografic românesc care duce o lipsă acută de filme curate de gen), rămâne studiul de personaj, iar aici Mirică, scenarist mereu preocupat să chestioneze laturile întunecate ale masculinității, are mai mult succes. Bănescu are de jucat un personaj apropiat de cel al lui Bogdan Farcaș în Neidentificat, mereu înaintea spectatorului cu planurile și în deducțiile sale, pentru că știe mai multe lucruri decât el. Riscul să răbufnească oricând și să-și urmeze chemarea spre violență e mai întâi sugerat subtil, apoi prin intermediul unui split-screen care urmărește în paralel deznodământul a două alegeri. Tensiunea vine din echilibrul foarte precar dintre momentele în care protagonistul are un strop de control și cele în care e total depășit de situație și e bine dozată, potențată și de coloana sonoră de thriller a lui Marius Lefterache.

Când șoarecele întâlnește pisica (sau invers), înfruntarea între ambulanțier și „al patrulea om” (Mimi Brănescu) se mută în capul lui Bogdan, care-și evaluează opțiunile într-un dialog care se situează undeva între Guy Ritchie și Corneliu Porumboiu. Secvența, momentul clasic în care spectatorului îi e permis pentru prima dată să ajungă la concluzii în același timp cu protagonistul, e cea mai entertaining dintr-un film care, în general, fuge de plăceri frivole. Too little, too late, pentru că ar fi putut să-și îmbrățișeze până la capăt influențele.

Boss rulează din 21 aprilie în cinematografele din țară.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.