Blur: To the End. De la brat summer la britpop autumn
A trecut brat summer-ul doar ca să intrăm în britpop autumn odată cu mania iscată de veștile că Oasis se reunesc după 15 de ani pentru un turneu. Dar anotimpul a început de fapt de anul trecut, când britpop-ului i s-a dat cealaltă mare reuniune: un nou album Blur însoțit de un turneu încununat de două mari concerte la Wembley – posibil și dintre ultimele vreodată, dacă e să fim pesimiști și să dăm în sfârșit crezare melancoliilor lui Damon Albarn despre cum o altă revenire a trupei va mai exista „doar dacă va fi nevoie de ea”.
Asupra reuniunii se apleacă și Blur: To the End (2024, r. Toby L), care a rulat în septembrie în cadrul DokStation (ediția a șaptea), documentarul urmărind înregistrarea noului lor album The Ballad of Darren, câteva concerte și peripeții premergătoare și pregătirea trupei pentru mult așteptatul moment Wembley. Dacă împăcarea fraților Gallagher n-apărea în horoscopul nimănui (n-o credem până n-o vedem), revenirea Blur e mai puțin neașteptată, prima lor reuniune de după despărțire întâmplându-se în 2009. Filmul lui Toby L se chinuie totuși să accentueze o narațiune în care membrii trupei n-au mai vorbit între ei de 10 ani, sărindu-se din motive obscure peste momentul 2015 al The Magic Whip (deloc un album fără succes) și umflând artificial „nemăivăzutul” ocaziei.
Asta nu face neapărat ca revederea dintre cei patru membri să fie mai puțin emoționantă, cu atât mai mult cât noul album al trupei pare să marcheze o perioadă dacă nu mai întunecată atunci cel puțin mai grea pentru aceștia, în speță pentru solistul Albarn. Fără să intre în detalii, aflăm că locuiește acum singur și că The Ballad of Darren vorbește despre ce înseamnă perioada de după o pierdere (vezi o despărțire). To the End e mult mai slab și mai distant decât filmul care documenta reuniunea și reconcilierile din 2009, No Distance Left to Run (2010, r. Dylan Southern, Will Lovelace), dar răzbate un interes lăudabil pentru ceea ce e marele dușman al vieții de rockstar: bătrânețea. Chiar dacă se strecoară pe ici pe colo niște colorate arhive nouăzeciste, To the End nu caută să resusciteze cu nostalgie anii de glorie, ci e interesat de Blur acum, ajunși la peste 50 de ani și față în față cu varii probleme mai mundane (dar deloc ușoare) ale vieții.
O trupă ca Blur are deopotrivă norocul și nenorocul de a fi documentată extensiv: cele multe imagini ale succesului anilor ‘90 funcționează deopotrivă ca document și ca icoană, cu alte cuvinte ca imagine înmărmurită în timp și greu de mișcat din loc. Problema o identifică tocmai Albarn, reflectând, ușor amar, la momentul în care se află acum: lumea se atașează de ceva care ai fost, dar care nu mai ești de mult. N-ajută nici faptul că Blur și-a cultivat un arsenal imagistic extrem de fertil printr-o serie de videoclipuri memorabile. Dacă alte documentare ar fi fost mai tentate să mistifice și mai mult acel „fost” și să omagieze tinerețea, vibranța, energia și tot câmpul lexical aferent, To the End vrea să facă contrast cu toate acestea. Damon Albarn, Graham Coxon, Alex James și Dave Rowntree ies ca legende din film (căci nu s-ar putea altfel), dar nu tocmai și glorioase: pe doi i-au lăsat genunchii, unul și-a dat cu rușine seama că trebuie să le explice copiilor ce făcea când era tânăr, altul își aduce aminte de ce s-a lăsat de băut.
E drept că Blur nu au fost neapărat absenți din ochiul public cât să ne șocheze faptul că au îmbătrânit; i-am văzut atingându-și vârstele în timp real – Albarn se bucură de succes cu Gorillaz, Coxon a revenit cu trupa sa The Waeve, Rowntree e implicat în politică, James… e producător de brânză. Ce surprinde totuși la postura în care îi vedem în To the End e cât de natural li se pare punctul în care au ajuns – ca oameni, ca trupă –, nefiind blocați în trecut sau preocupați de vreun live forever (ca să folosim terminologia Oasis). Râd constant de sine: nu ezită să sublinieze faptul că, în mod ironic, toți au ajuns să aibă o casă la țară, în ciuda acidului lor cântec Country House. Niciunul nu vrea să pretindă că ar mai fi puștani, chiar dacă din când în când se mai comportă inerent ca unii. La o scurtă vizită la școala la care s-au cunoscut, unde au și o clasă numită după ei, Albarn și Coxon îl fac pe director să se rușineze, Albarn sugerând că sala de muzică ar avea nevoie de niște iarbă. Inevitabil, ei rămân puștani și acolo unde își păstrează banter-ul savuros, ca pe vremuri: patru tipi transpirați care se calcă reciproc pe nervi, așa cum se autointitulează cu afecțiune.
Marele păcat e că Toby L nu știe să sondeze toate aceste momente mai grave pe care le ridică la fileu trupa și abandonează rapid ce ar fi putut fi mai profund și, deci, valoros, lăsându-i pe Blur să apară destul de închiși în ei. În ciuda câtorva scântei și a unor momente vădit vulnerabile – de exemplu, Albarn plânge ascultând unul dintre noile cântece, iar ceilalți se uită la el neînțelegând ce se întâmplă – To the End e speriat de conflict și controversă, trecând expeditiv prin situațiile cu adevărat tensionate, ca Albarn fiind obsedat de muncă sau ca James având un relapse și petrecând și bând din nou din cauza turneului. Se trece foarte repede și peste momentul creativ al compunerii și înregistrării albumului, aflăm foarte puține despre motivațiile din spatele lui și, în fond, despre cum sună – ceea ce probabil e un păcat și mai mare pentru un documentar muzical, cu atât mai mult unul despre o trupă ca Blur, a cărei identitate muzicală e puternic definită de etapele pe care le-a adus fiecare album ca produs întreg.
To the End ajunge în final un mic reportaj despre aventurile trupei în anul 2023, reorientându-și întreaga narațiune după evenimentul Wembley și sacrificând cam toată emoția pe parcurs. Temele dificile despre îmbătrânire pe care le setează în primul act se pierd rapid printre filmările concertelor de pe drum, la fel cum se disipă problemele pe care le au membrii trupei în a se readapta la viața de turneu după ce și-au creat deja o altă viață, „mai plictisitoare”, mai normală. Din punctul ăsta de vedere, documentarul funcționează ca un teaser pentru un alt film al lui Toby L, tocmai concertul filmat Blur Live at Wembley, apărut de curând și el. Te întrebi de ce ar fi fost nevoie de amândouă filmele, căci și To the End petrece minute bune cu trupa pe scenă, nespunându-ne, altfel, nimic neapărat revelator despre ce se află în spatele ei.
Chiar dacă se strecoară pe ici pe colo niște colorate arhive nouăzeciste, To the End nu caută să resusciteze cu nostalgie anii de glorie, ci e interesat de Blur acum, ajunși la peste 50 de ani și față în față cu varii probleme mai mundane (dar deloc ușoare) ale vieții.
Pentru fanii Blur orice reuniune pe ecran e în mod evident specială: To the End își împlinește destinul ca un mic cadouaș comemorativ, căci, sigur, vom păpa tot din farfurie și nu-i greu să fii prins de carisma lor. Cine știe când va mai exista o nouă ocazie? Într-adevăr, mulți citează momentul Wembley ca un eveniment aparte, deci consemnarea lui în istoria trupei și a dragostei pentru ea e și ea necesară. Cu alte cuvinte, valoarea imaginii document depășește pretenția estetică. Dar din tot acest context To the End iese mai degrabă ca un document publicitar ștanțat oficial (e totuși făcut în colaborare cu managementul), nu neapărat ca un film inovativ despre Blur și despre punctul în care se află în viețile lor (muzicale).
Sigur, band doc-ul e întotdeauna o extensie a brandului, căci el contribuie la promovarea unei trupe – dar mi-e greu să înțeleg de ce atâtea documentare muzicale ratează spiritul subiectului cu care se preocupă și se mulțumesc a fi niște compte rendu-uri biografice superficiale. Contraexemplul e chiar primul documentar despre Blur, Starshaped (1993), care dubla formal și stilistic jucăușul, anarhicul și băiețeala care făceau parte din identitatea trupei de atunci.
Căutând rădăcinile unui nou Blur și încercând să demonteze vechea identitate, To the End tot pe persoane și pe imagini ajunge să se concentreze, fără să comunice nimic despre muzică. Poate aici e o problemă care ține de natura mediului – o trupă se manifestă, în teorie, prin muzică și nu prin cinema; posibil din aceste motive ca Blur Live at Wembley să fie un material mult mai reușit despre cine sunt Blur, căci se debarasează de balastul biografic-narativ și se concentrează pe reprezentație, deci automat și pe muzică. Aș spera că end-ul pe care îl anunță To the End nu e final, căci, ca iubitoare de Blur, simt că el nu e destul de demn de lăsat în urmă ca încheiere eternă de capitol, nereușind deloc să captureze suflul acestei reuniuni. Cum zicea poetul, cartea e mai bună ca filmul, iată aici și albumul mai bun ca filmul.
A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.
Nume film
Blur: To the End
Regizor/ Scenarist
Toby L
Actori
Damon Albarn, Graham Coxon, Alex James, Dave Rowntree
Țară de producție
UK
An
2024