Blonde – şi până la urmă cine a fost Marilyn Monroe?
Ana de Armas este o alegere foarte inspirată pentru rolul lui Marilyn Monroe în Blonde. Are fragilitatea, frumuseţea şi intensitatea să (tra)ducă emoţional această existenţă tumultoasă. E o actriţă complexă şi de multe ori nu trebuie să spună sau să facă nimic pentru a transmite stări dintre cele mai puternice. Inspiraţia de a o distribui e însă cam singura alegere fericită pe care o face filmul produs de Netflix. Este un produs ce se doreşte a fi subtil şi virtuoz artistic, numai că reuşeşte să însăileze repetitiv momente (aproape) exclusiv traumatice din viaţa faimoasei actriţe, sex simbol al generaţiei ei.
Ce înseamnă însă acest statut – de sex simbol, într-o perioadă profund patriarhală, abuzivă, când o femeie frumoasă e obiectivizată, folosită, nerespectată – nu pare să reprezinte o întrebare de primă importanţă pentru ecranizarea bazată pe stufoasa carte scrisă de Joyce Carol Oates în 1999. Să fi fost viaţa ei formată strict din evenimente negative? Greu de crezut.
Netflix se aliniază mereu trendurilor, alege să lupte lăudabil pentru drepturile femeii, numai că, aici, vehicularea acestei atitudini nu e de ajuns pentru a construi un film puternic şi nuanţat. Caracterul activist al companiei funcţionează de această dată ca un bumerang, din cauză că mizează pe experienţa pur traumatică, unde nu există niciun moment plăcut pentru diva pop. Chiar şi cel mai oropsit individ se bucură ici şi colo de clipe relaxate, uitând de probleme.
de Armas e forţată să se păstreze într-o criză continuă, într-o serie de conjuncturi şi anturaje unde portretizează mereu cea mai labilă persoană din cameră. Ea nu îşi găseşte locul nicăieri. Scopul filmului rămâne însă neclar: să fie manifest împotriva abuzurilor la care au fost şi sunt supuse multe femei sau fabulă despre o fiinţă fragilă care se aruncă în braţele primului bărbat care se comportă ceva mai civilizat cu ea? Sunt două extreme care subminează şi mai mult imaginea femeii şi în particular imaginea lui Marilyn Monroe, pentru că filmul cade mai degrabă în capcana de a-i exploata fără menajamente traumele. Acestea devin trofee.
Cu toate că e realizat de un regizor experimentat (Andrew Dominik a semnat sensibilul, cu toate că destul de preţiosul The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford), Blonde rămâne încărcat cu astfel de preconcepţii inutile, de la alegerea titlului şi până la ultimul detaliu narativ. Protagonista pare prototipul persoanei lipsite de inteligenţă, fiind manevrată de cei din jur după bunul lor plac. Ea devine astfel un obiect. Fireşte că această schemă ajunge să fie condamnabilă, cu atât mai mult cu cât nu intrăm nici măcar o dată în iţele psihicului ei. Filmul nu pare să caute să o înţeleagă într-un mod uman.
Mecanic, rece, distant, Blonde priveşte către traumele lui Marilyn Monroe cu o satisfacţie de neînţeles. Se comportă similar cu felul cum o vedeau marile studiouri americane atunci: prea puţin interesat de mintea ei, speculează înfăţişarea Anei de Armas, care aici seamănă izbitor cu originala. E probabil, până acum, rolul carierei actriţei cubaneze, atât ca dimensiune mitică şi ca interpretare în sine. Ea arată dispoziţia de a se transporta în atât de multe stări şi ipostaze şi este cu atât mai mare păcat cu cât acest potenţial dramatic şi chiar tragic e exploatat stângaci narativ şi formal.
Scenariul încearcă să transmită neputinţa divei de a ieşi dintr-o anumită conjunctură, dar o face complet neconvingător.
Aici intervine un aspect până la urmă delicat: reciclarea unor clipe întipărite în istorie. Despre un om atât de cunoscut credem că ştim totul, dar se poate să nu fie deloc aşa. Sunt câteva momente legendare dezbătute până la epuizare în media – cum ar fi interpretarea senzuală a ‘Happy birthday Mr. President’ dedicată lui JF Keneddy (omisă aici) sau ipostaza cu rochia albă care îi flutură pe trotuar (care apare metaforizat) –, dar în rest de fapt nu ştim cine a fost cu adevărat şi ce a gândit Marilyn Monroe. Noi ne raportăm astfel la ea prin această proiecţie-clişeu promovată mereu şi mereu.
Filmul nu reuşeşte să lămurească mare lucru, ci mai degrabă adânceşte dilemele şi o face pastişând mari autori fideli poeziei audiovizuale, aşa cum este de pildă Terrence Malick. Ar vrea să fie curajos, indie, dar arată că nu ştie cum.
Problema ideologică – şi de conţinut – e dublată de intenţia artistică ciudată şi confuză.
Blonde e construit, la nivel stilistic, ca o salată cu de toate, fie că elementele funcţionează sau nu împreună, ele sunt acolo. Scene metaforice, apoi momente cât se poate de realiste, pe urmă conjuncţii mentale şi nu în ultimul rând inserţii aproape documentariste. Este un circuit reluat în buclă, de prea multe ori, în cele aproape trei ore. Ecranul e când 4:3, când 16:9, când foarte wide. Totul ar trebui să se îmbine armonios, ceea ce nu se întâmplă. Secvenţele color sunt urmate de unele alb-negru, fără o logică aparentă. Ritmul alternează de asemenea, aşa cum se întâmplă şi cu tipul de obiective folosite – implicit şi cu tipul de încadraturi. Această construcţie haotică e şcolărească, echipa artistică pare că a vrut să arate că ştie să facă de toate, dar că nu s-a putut pune de acord asupra unui look unitar.
Este aproape inevitabil ca, din cauza tuturor acestor forţări narative şi stilistice, Blonde să nu transmită mai nimic. E tern, e plat, e lipsit de suflet şi, poate cel mai mare păcat, e ostentativ în mediocritatea lui. Se crede, fără argumente, un film sensibil şi înnoitor, în ciuda faptului că nu aduce nimic nou în dezbaterea despre Marilyn.
Devine astfel de neînţeles şi chiar revoltător că un astfel de film a trecut de filtrele Netflix şi mai apoi a fost în selecţia principală de la Veneţia. Validarea sa ar trebui să pornească o dezbatere onestă legată de revizitarea sau remodelarea unor criterii în producţia şi distribuţia cinematografică.
Am urmărit Blonde cu bunăvoinţa celui care încearcă să găsească ceva relevant despre una dintre cele mai controversate personalităţi ale secolului 20, un om chinuit în prea multe feluri, care s-a stins pentru că poate nu a mai rezistat, nu a mai suportat. Cu atât mai mult, este inadmisibil ca un astfel de subiect să se rateze cu atâta graţie. Că echipa artistică este mai preocupată de corpul decât de mintea feminină nu trebuie să fie neapărat o problemă în sine, dar dacă alegi calea asta, măcar fă-o aşa cum trebuie, contribuie într-un mod unic şi asumat.
Spre final, teoria conspiraţionistă – FBI-ul a omorât-o – apare din neant. Creditele curg şi nu înţelegi ce scop poate avea un astfel de proiect…
Ion Indolean are studii în Filmologie și un doctorat în Istorie. Predă la Facultatea de Teatru şi Film, UBB. Colaborează cu Observator cultural, PressOne, LiterNet. Este activ în organizarea festivalului TIFF. A regizat lungmetrajele Toni & prietenii săi (2020) și Discordia (2016). Se uită cu plăcere la orice film comercial "prost". A văzut, ca orice milenial care se respectă, Sport sângeros cu van Damme de vreo 30 de ori. Prin liceu, a ieșit, îngrozit, de la Panglica albă, doar ca pe urmă Haneke să îi devină regizorul preferat.
