Belle – Umanismul online

10 Februarie 2022

Se întâmplă să fi văzut pe ecran mare, la București, trei filme ale lui Mamoru Hosoda. Wolf Children / Ookami Kodomo no Ame to Yuki (2012) l-am văzut (cred că) prin 2013 la o ediție a Otaku Festival. The Boy and the Beast / Bakemono no Ko (2015) l-am văzut în 2016 într-o proiecție (din câteva) organizată la Élvire Popesco, iar Belle / Ryū to Sobakasu no Hime (2021) l-am văzut zilele trecute, în cinematograf, în distribuție națională. Această mică schemă în timp corespunde și cu o evoluție treptată de care vreau să cred că a beneficiat animația japoneză în România – de la nișă la publicul larg. Sau poate tocmai acum încep să se pună, în sfârșit, bazele unei legitimizări în afara unei bule, fie ea a fanilor sau a cinefililor.

Am câteva rezerve despre Belle, sau, mai degrabă, am filme ale lui Hosoda care să îmi placă mai mult, pe care le consider mai reușite. Este evident un film de public larg, adresat tuturor, de la mic la mare, și nu aș fi avut pretenția să fie transgresiv, dar miza sa e simplistă, dacă nu chiar clișeică pe alocuri.

Totuși, faptul că filmul e distribuit în cinematografe la nivel național e un eveniment care nu trebuie ocolit. E prima oară când la noi se distribuie o animație japoneză în săli, în mai multe orașe din țară – mă întreb dacă nu e cumva și printre puținele animații de circuit festivalier într-o astfel de situație (Belle a avut parte de o premieră la Cannes cu ovații de 14 minute). Se simte ca un pas important și trebuie să recunosc că m-a emoționat destul de tare să aud în sala de cinema voci ca cea a lui Mamoru Miyano – actor iconic al animației japoneze și dublu colaborator al lui Hosoda. Demersul mi se pare extrem de important și ca gest de diversificare a conținutului din cinemaurile autohtone, mai ales din cele de mall, unde Belle are cele mai multe proiecții. Sper ca producția să inspire mai mulți distribuitori să se orienteze în afara hegemoniei filmelor de limbă engleză. 

Filmul propune o poveste per total simpatică și senină, cu învățături despre (ce s-ar putea numi) puterile tămăduitoare ale Internetului, sub formă de basm modern cu musical deghizat. Suzu, o liceancă retrasă, e invitată într-o zi de către cea mai bună prietenă în „U” – o aplicație de tip metaverse care a înnebunit (dar și conectat) tot mapamondul. În baza unor date biometrice, U intuiește „adevăratul Tu” și o generează pe Belle, avatarul lui Suzu, ca pe o prințesă pistruiată și diafană, cu o voce de aur. Ulterior descoperim că și Suzu ține adânc ascuns în ea acest talent, pe care moartea mamei sale a împiedicat-o să-l mai practice. Belle farmecă rapid întreaga platformă și devine un star peste noapte, cântecul său părând să aibă o calitate înălțătoare, care-i oprește pe toți în loc să o asculte. Totuși, bunul mers al metaversului se disipă odată cu apariția unui întunecat dragon hăituit de justițiarii rețelei. Așa cum dictează basmul, Belle trebuie să salveze sufletul bestiei și să afle ce dureri neînțelese o macină, iar Suzu și prietena sa se aventurează într-o căutare a celui care se află în spatele avatarului – nu pentru a-l deconspira, ci pentru a-l ajuta.

Povestea nu e neapărat ceva ce nu s-a mai văzut, însă Belle recuperează niște calități la capitolul stil și tehnică. Ce e inovativ la film nu e ce spune despre Internet ca mijlocitor al relațiilor interumane, ci modul în care îl reprezintă. Hosoda e un mare și fin practicant al lumilor paralele (prezente în cam toate filmele sale anterioare), și reușește și de această dată să creeze o a doua realitate vibrantă, cu propria sa mitologie captivantă. Metaversul din Belle împletește un imaginar hiper-modern cu niște tonuri mai dulci, clasice, într-un deliciu vizual cu imagini colorate și pline de magie, ca tânara cântăreață plutind angelic în costume înflorate prin spațiul digital. U nu e acea lume rece, tehnologizată și robotică, așa cum e adesea zugrăvit Internetul, ci o splendoare colorată a imaginației – unde poți, într-adevăr, să fii oricine îți dorești să fii. Regizorul pune mediul animației și în slujba unei gingășii plastice (flori exuberante, gesturi grațioase, lumini pâlpâind delicat), care pare a rezona cu sufletul pur al lui Belle. Lumea reală e de un naturalism onest, în sensul că prerogativele sale estetice nu par concepute în așa fel încât să contrasteze ostentativ cu exuberanța din U, ci funcționează în aceiași termeni ai unei seninătăți cotidiene, ușor melancolice, ca și în Wolf Children. Refugiul tuturor către U nu este o modalitate de escapism dintr-o realitate anostă, ci se fondează pe aceasta ca potențator al unor lucruri sensibile, pe care le avem deja în noi. Vraja filmului e străpunsă pe alocuri doar de folosirea animației 3D, posibil deranjantă pentru fanii genului mai loiali animației tradiționale sau a unui limbaj mai „vechi”. Totuși, senzația sintetică a acestor momente pare perfect în tonul modernității la care filmul face apel și de care aparținem astăzi cu toții. Hosoda speculează extrem de creativ faptul că viața noastră socială este, întradevăr, împărțită între real și online.

Sunt multe considerente care fac din Belle un film universal, nu numai prin temă sau prin faptul că poate fi apreciat de toate vârstele, ci și prin faptul că producția împacă vizual niște tradiții vestice cu unele nipone – în spiritul reprezentării unui Internet ca un Turn Babel al speranței. Hosoda merită lăudat și pentru modul în care adaptează, destul de elegant, niște referințe occidentale (castelul dragonului e mai degrabă o filă ilustrată dintr-un basm european), ceea ce alți regizori și alte producții nipone de animație ar specula senzaționalist, fără vreun program artistic, doar pentru că „e mai cu dichis”. Faptul că U este o lume a tuturor se oglindește și în armonia perfectă, dar neașteptată, dintre toate stilurile și texturile folosite de Hosoda. Regizorul balansează bine și genurile, trecând natural de la momente cu potențial comic ale vieții adolescentine (de la confesiuni jenante la unele în care vocea lui Suzu/Belle pare să ne înalțe și pe noi). De altfel, melodiile filmului îți rămân destul de obsesiv în minte. 

Deși splendid în materie de imagine, Belle are, așa cum menționam mai sus, niște tendințe pedagogice care îl fac per total inofensiv, chiar dacă nu e neapărat previzibil. Dragonul e îmblânzit. Salvarea e posibilă, iar tot ceea ce trebuie să faci e să fii cine ești tu cu adevărat. Filmul depășește mult premisa din „Frumoasa și bestia” care se citește printre rânduri, dar mesajul finalmente livrat, despre vulnerabilități și despre cum ar trebui sau nu să interacționeze lumea reală cu cea virtuală, nu e unul pe care să nu-l fi formulat și alții. 

Poate m-a doborât pe mine cinismul. Poate umanismul gratuit din Belle e un lucru până la urmă binevenit în aceste vremuri incerte și avem nevoie cu toții de puțină alinare. Nu ar fi un lucru rău să ne aducem aminte că suntem cu toții conectați și că în spatele avatarului există, totuși, un om ca oricare altul. Ce e drept, dacă nu ar fi existat Internetul, nici eu nu i-aș fi întâlnit vreodată pe acei prieteni care mă știu pe mine așa cum sunt cu adevărat și cu care am fost și la Belle, și la The Boy and the Beast și la Wolf Children



A absolvit regia la UNATC, unde urmează acum un masterat în Filmologie. Studiază în paralel și istoria artei. E în prezent redactor coordonator al FILM MENU și colaborează cu Acoperișul de Sticlă. Are o pasiune pentru cinema-ul japonez din anii 60-70 și pentru trupe recente de rock și post-punk irlandez. Ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.