O cronică la debutul în lungmetraj al regizorului Bogdan Mureşanu, Anul nou care n-a fost (2024), care a avut premiera mondială în secţiunea Orizzonti a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia şi va fi lansat în cinematografe la 27 septembrie.

Cannes şi Locarno au fost festivalurile care au validat cele câteva filme ale Noului Cinema Românesc care vorbeau despre comunism – A fost sau n-a fost? (2006), de Corneliu Porumboiu, Hârtia va fi albastră (2006), de Radu Muntean, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2006), de Cătălin Mitulescu, şi, bineînţeles, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007), de Cristian Mungiu. Faptul că au apărut aproape în acelaşi timp, corelat cu succesul lor internaţional, a lăsat impresia, în special în rândul publicului din România, că a existat un întreg val cu filme pe acest subiect şi că tema ar fi fost epuizată. 

Dar iată că, la mai mulţi ani de atunci, pare să se coaguleze o nouă generaţie de cineaşti care nu se tem să plonjeze la rândul lor în perioada comunistă, în care s-au născut şi au copilărit. Reflex firesc, până la urmă, această dorinţă de a propune propria perspectivă. Ei primesc de asemenea validarea marilor festivaluri, semn că poveştile despre acest trecut au încă potenţial să stârnească interes. 

În 2022, Metronom, de Alexandru Belc, câştiga premiul de regie în secţiunea Un Certain Regard de la Cannes. Iar la ediţia din acest an a Festivalului de la Veneţia, care de la un timp s-a deschis şi spre cinematografia română (deocamdată nu şi cu secţiunea competiţională principală), Anul nou care n-a fost (2024), debutul lui Bogdan Mureşanu, a fost selectat în Orizzonti (secţiunea veneţiană echivalentă Un Certain Regard-ului cannez, ambele fiind dedicate noilor voci din cinematografia mondială). 

Bogdan Mureşanu nu se rezumă la un singur fir narativ, a cărui desfăşurare eventual să se dezvolte într-un comentariu despre mecanismele unei întregi societăţi totalitare (cum se întâmpla în celebrul său scurtmetraj din 2018, Cadoul de Crăciun, pe care îl integrează, fragmentându-l şi remontându-l, în noul film). El construieşte mai multe poveşti, plasate într-o singură zi fix înaintea izbucnirii Revoluţiei române la Bucureşti şi care se întretaie într-un ritm alert (unele personaje sunt legate între ele, altele doar se intersectează).

Sigur că aceste mici naraţiuni, care au în prim-plan protagonişti de vârste, ocupaţii şi categorii sociale diferite, sunt gândite să acopere cât mai multe aspecte esenţiale, revelatorii, din viaţa în comunism, pentru un portret complex al finalului de regim: dorinţa tinerilor de a fugi din ţară, cenzura şi propaganda din televiziune şi teatru, demolările şi efectele lor, relaţiile de familie viciate, în toate formele lor (soţ-soţie, copii-părinţi). 

Însă tonul nu e didactic – cu excepţia unor dialoguri care se simt explicative, Anul nou care n-a fost nu este o plimbare ilustrativă printr-un muzeu al comunismului sau printr-un manual şcolar. Asta pentru că perspectiva regizorală nu e una rece, detaşată, o privire din afară. Dimpotrivă, suntem invitaţi să ne imersăm în mâzga existenţei de zi cu zi, tot mai degradată, de la finalul lui `89.  

Personajele (şi întâmplările lor) sunt convingătoare, umane, fără a avea ceva eroic – fiecare îşi are propria dramă: de la cei doi băieţi (Andrei Miercure şi Vlad Ionuţ Popescu) care vor să evadeze peste graniţă şi muncitorul din fabrică (Adrian Văncică) pus în dificultate de propriul copil, la actriţa de teatru (Nicoleta Hâncu) supusă obligaţiilor profesionale mizerabile (probabil cea mai tulburătoare poveste), bătrâna singură (Emilia Dobrin) nevoită să se mute din casa veche într-un apartament de bloc, securistul (Iulian Postelnicu) prins între îndatoririle familiale şi cele de serviciu şi regizorul de televiziune dezabuzat (Mihai Călin).

Senzaţia pregnantă pe care reuşeşte să o transmită filmul e că niciun aspect din viaţa intimă sau socială a oamenilor, de la copil la pensionar, nu scapă fără să fie afectat de politic. Regimul atinge şi otrăveşte tot. Paranoia şi frica sunt omniprezente. De aici şi blazarea, chiar disperarea care învăluie fiecare personaj – a trăi în această societate decăzută, alterată, care abia se mai ţine şi în care totul a devenit butaforie şi absurd traumatizante, ajunge să fie insuportabil (deşi, din cauza lipsurilor, nici moartea voluntară nu ţi se permite). 

Inevitabilă, prin urmare, explozia de la final: Revoluţia, apogeu redat stilistic printr-un montaj în paralel tot mai rapid şi, pe coloana sonoră, prin cadenţa cunoscutului Boléro. Asta în timp ce imaginile sunt lăsate în ralanti, pentru a dilata parcă această clipă monumentală, iar cadrul se lărgeşte, indiciu că personajele încep să nu se mai sufoce şi să respire (şi noi o dată cu ele).

Este singura ruptură majoră de stil, aleasă pentru a marca schimbarea istorică. Până atunci, filmul păstrează un ton relativ unitar, în ciuda diversităţii de situaţii şi de personaje, în care dramaticul se îmbină cu un comic amar, dat în special de întâmplările aberante, şi în care camera de filmat (operatori au fost Boróka Bíró şi Tudor Platon) urmăreşte fidel şi natural mişcările personajelor, făcându-ne martori implicaţi la existenţele lor deplorabile.

Anul nou care n-a fost nu se vrea o răfuială încrâncenată cu trecutul, pe care însă nici nu îl tratează lejer (de exemplu, cu umorul eliberator din seria Amintirilor din Epoca de Aur). Îşi propune să reconstituie frânturi de viaţă, surprinse chiar înaintea unui moment memorabil, când un întreg sistem stătea să se prăbuşească.      

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.