Dangerous Animals – Despre oameni și pești

25 iulie, 2025

Dangerous Animals/Animale de pradă e un produs pur al nostalgiei: după o formă de cinema popular, după un timp al poveștilor simple, după nițică acțiune nevinovată care să curgă lejer pe ecrane. Păcat că promisiunea acestei ore și jumătate de vibe estival „ca pe vremuri” se împotmolește în mizanscena stângace a lui Sean Byrne.

Ideea de a pescui Dangerous Animals tocmai la Cannes – filmul a avut premiera în secțiunea „Quinzaine des cinéastes” – își avea rostul ei: în răspăr cu morga generală a filmului de autor contemporan, selecționerii sperau să lovească pe contrepied, cu un film de gen asumat retro, născut, chipurile, din verva apusă a proto-blockbusterelor și a midnight movie-urilor șaptezeciste, adică fix din acea materie sulfuroasă și decomplexată în care vocile pompate astăzi pe Croazetă se tem în genere să scormonească. Odată filmul văzut, însă, realizăm că pariul acestui horror acvatic a cam făcut „pleosc”, într-atât de clar e că nu orice geek îndopat cu vitamine de joasă factură (B-uri și Z-uri fără pretenții, care își scoteau pârleala prin inventivitate și prost-gust în exces) devine automat Quentin Tarantino.

Cu criminalul său în serie care targetează fătuci pripășite de pe alte meleaguri pe coasta australiană, filmul pare că visează la gloria făcută din pastișă, reciclare și cioace postmoderniste cu ghiotura a briliantului Death Proof (2007); acolo, Tarantino se afirmase ca un inegalabil imitator și continuator al trucurilor unui cinema nervos și tembel de pe la marginile Noului Hollywood – un cinema cu gagici, motoare, unsoare și senzații tari –, în același timp în care ținea să își semnaleze diferența prin efecte de semnătură cât se poate de subtile. Sensibilitatea lui Sean Byrne nu e nici la fel de virtuoază, nici la fel de singulară: în ciuda câtorva secvențe de automutilare la contactul cu obiecte tăioase, Dangerous Animals e, totuși, un film cuminte.

Există o referință mare și lată în materie de filme-cu-rechini, iar umbra ei se menține în continuare atât de pregnantă deasupra cinefiliei de azi, încât nici n-are rost să o menționăm explicit. În 1975, Spielberg reinventa regulile jocului, apoi avea să își petreacă cariera sforțându-se să livreze acea „bigger boat” de care unul dintre personajele filmului spunea, ca într-o artă poetică, că avem nevoie. Dar Jaws nu e neapărat matricea pentru Byrne – e mai degrabă momeala. Dangerous Animals include relativ puține secvențe cu rechini, toți reliefați în lumina artificială a CGI-ului, ca niște creaturi mitice înotând într-o mare de sinteză. În ciuda lipsei lor de realism, rămân cel mai frumos moment al filmului. În punctul său culminant, protagonista rezilientă aruncată spre moarte, în ocean, de către torționarul ei (a câta oară?) dă peste Marele Alb. Între cele două făpturi are loc un schimb tainic de priviri, cu rechinul care pare gata-gata să-i șoptească printre fălci: „Știu că eu și cu tine suntem la fel.” Dar concluzia firească ar fi trebuit să fie, ca în Cânturile lui Maldoror, o partidă de amor subacvatic între om și pește.

Atâta doar că Dangerous Animals n-are nici prea mult umor (OK, pentru a-și încuraja potențialii clienți să se scufunde în cușcă printre rechini, barcagiul psihopat le cântă „Baby shark”…), nici cine știe ce transgresiune. Lucrurile se petrec pe remorcherul acestui ins (recte: „dereglat ordinar”, cum l-a numit traducerea, jucat de Jai Courtney), un mare amator de spectacole demonice în care coboară femei vii în apa colcăind de rechini, apoi fuge la aparatul de filmat pentru a surprinde live toată tărășenia. Grandomanie de scenarist? Metaforă pentru cinemaul demiurgilor prădători? Faza, orișicum, e mai mult ciudată decât înfricoșătoare, mai mult performance teatral decât vinietă de film horror. Scenariul (datorat lui Nick Lepard) nu pare să nimerească de nicio culoare ritmul și accentele, blocat între predici sforăitoare despre măreția rechinului ținute de acest Căpitan Ahab degenerat, secvențe de urmărire pe barcă, reveniri în odaia de detenție – apoi de la capăt, iar și iar. Bălăceala de soluții tehnice a lui Byrne nu ajută nici ea: Dangerous Animals e o corcitură nefericită între L’Atalante (filmări „poetice” sub apă), Peeping Tom (snuff movie-ul misogin ca expresie distilată a artei), The Deep Blue Sea plus alte și alte filme văzute demult – fără ca vreodată să reușească să fie altceva decât suma părților sale.

Problema e că filmul nu își asumă vreun risc cât de mic: lasă că secvența în care protagonista Zephyr (Hassie Harrison) are un one night stand cu un corporatist de-al locului (Josh Heuston) se simte ca vrăjeală publicitară, toată numai tors bombat, bec cald și lăptos, muzică generică – dar cum s-ar putea crede că această hipioată care trăiește într-o dubă ar rămâne acoperită strategic de cearșaf chiar și în cele mai intime momente? Dat fiind că se bate cu cărămida-n piept că lucrează pe o partitură low-brow, filmul își pierde pur și simplu credibilitatea refuzând nu doar nuditatea feminină, ci cam orice ar amenința să îl murdărească dincolo de previzibil. Per ansamblu, Dangerous Animals reușește contra-performanța de a nu fi vreodată „deranjant”. Unul dintre vârfurile de adrenalină ale poveștii e această discuție despre conservanții din chiflele goale pe care Zephyr a noastră le mănâncă cu poftă, spre groaza USR-istului cu cravată pe care l-a întâlnit pe marginea drumului (el, în schimb, gătește pancakes asezonate cu fructe de pădure).

Se spune că mai toate vechile filme de studio făcute la kil, dintr-o formidabilă descurcăreală nesimțită, către care proiectul lui Byrne aspiră conțin în ele o potențială încărcătură politică. Așa e și aici. Deși nu există indicii clare că filmul ar fi în vreun fel ironic, el zgândăre pișicher câteva dezbateri actuale pe care ulterior le lasă în aer. Dereglatul, bunăoară, ia la ochi numai turiste – o fi el vreun apostol decolonial al tărâmului Down Under, sau pur și simplu un spirit pragmatic? Pe de altă parte, iconografia feministă a filmului e ceva mai clară. Zephyr e această războinică chitită să îl salveze pe păpușelul de lângă ea (s-ar zice că doar pentru a se căsători după, dar asta e partea a doua) chiar cu prețul sacrificiului de sine. Rând pe rând Xena, Statuia Libertății și Lola, răzbunătoarea forte din cult darling-ul mai vechi al lui Byrne, The Loved Ones (2009), fata întoarce spectacolul pe dos, făcând din marinar un fel de Iona înșfăcat de știma adâncurilor (unicul cadru voit kitsch al filmului) și redus la un bust inert, care nu va mai necăji vreodată pe nimeni. Însă bucuriile poveștii sunt altminteri firave. Lansat la un mare festival, Dangerous Animals a deschis o pistă falsă: nu e nimic în acest film care să recomande o asemenea recepție elevată, nimic care să-l demarce din lot. Dar tocmai această asumare, cine știe, poate fi un lucru bun.

Dangerous Animals rulează în cinematografe din 25 iulie.