Alpha – Legături de familie
La Q&A-ul de după proiecția în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, regizoarea Julia Ducournau a repetat (de câteva ori) că nu are intenția să provoace respingere în rândul spectatorilor cu felul în care filmează, adesea în close-up, corpul uman – firul roșu care îi traversează toată filmografia, de la debutul cu scurtmetrajul Junior (2011), în care adolescența e văzută ca descuamare (la propriu) a corpului, trecând prin Raw (2016), despre o tânără vegetariană care-și descoperă pofta de carne umană, și Titane (2021, Palme d’Or), body horror venit pe filiera lui David Cronenberg (în special The Fly și Crash).
Alpha e o propunere, comparativ, cuminte: cândva în anii ’90, o tânără de 13 ani (Alpha, Mélissa Boros) vine acasă cu un tatuaj făcut în condiții insalubre, stârnind groaza mamei sale doctorițe (Golshifteh Farahani), pe fondul unei epidemii cu aceleași căi de transmitere ca virusul HIV, care transformă țesutul uman în marmură. În timp ce posibila îmbolnăvire a fetei stârnește o adevărată psihoză la școală – prilej pentru niște secvențe reușite care au ca motor paranoia și implică o piscină care se umple de sânge ca oceanul din Jaws –, în viața familiei reapare unchiul Amin (Tahar Rahim, numai fibră și os), un dependent de droguri în diferite stări de agregare, ca toate personajele din Requiem for a Dream la un loc. Povestea se ramifică, pendulând între prezentul în nuanțe reci de gri și albastru și trecutul, cu filtru gălbui, solar. Sau poate între două realități – e genul de film-cu-fantome care se așteaptă să-l mai vezi odată ca să îi înțelegi pe deplin mecanismele.
Ca și în producțiile precedente, Ducournau lucrează cu metafore destul de lesne de deslușit, ale căror chei de interpretare regizoarea nu ezită să le împărtășească, în interviurile pe care le dă. Spre exemplu, alegerea marmurei, material sacru, e făcută pentru a înnobila viața și moartea celor bolnavi și marginalizați de virusul fricii – reparație pentru felul în care bolnavii de SIDA fuseseră demonizați pentru propria îmbolnăvire (primesc ceea ce merită pentru greșelile făcute). Sau autobuzul care îi transportă pe Alpha și Amin (cei doi sunt surprinși să se vadă unul pe celălalt, călători în același vehicul) dintr-un colț al realității în celălalt, ca barca ce traversează râul Styx în mitologia greacă.
Deși nu pare să se simtă confortabil cu această etichetă, în Julia Ducournau zace o foarte bună regizoare de filme de gen, care iese la iveală în momente-cheie și în Alpha: spre exemplu, o îmbulzeală la ușile spitalului, în care se înghesuie bolnavii și familiile lor e claustrofobică și cauzatoare de panică ca un set piece dintr-un film cu zombi. Sângele, pe care Alpha nu este capabilă să îl oprească să curgă, e motiv de bullying și izvor de rușine în colectivitate, ca primul ciclu al lui Carrie, dar filmul lui Ducournau e un veritabil bait and switch, mai interesat de problemele de familie decât de reacții viscerale și elementul de șoc. Și bine face, căci, pe partea de gore, The Substance a agresat publicul atât de tare încât s-a desensibilizat de tot.
Într-o discuție despre filmele și regizorii care au inspirat-o, referindu-se la opera lui David Cronenberg, Ducournau spune că este cea a unui filozof, sau poet, pentru care experiența trupului uman este o cale de a ne chestiona condiția, libertățile și iubirea. În chip similar, mai mult body decât horror (termen care o irită vizibil când îl vede aplicat acestui film), Alpha arată ca o poveste foarte personală pentru Ducournau, regizoarea insistând că își iubește și nu își judecă personajele, iar apropierea nefirească de trupurile lor e o modalitate de a-și arăta respectul. E relevantă în acest sens o secvență în care Alpha așteaptă să intre la un doctor, alături de un pacient într-o stare foarte avansată a bolii, aproape pietrificat, cu venele albastre proeminente și pielea albă; provocată de comentariile acestuia, Alpha îi vede trupul ca pe ceva frumos, demn de admirat în apropierea morții.
Cel puțin una dintre alegerile stilistice ale regizoarei nu funcționează la fel de bine ca în filmele anterioare. Mult prea desele montaje pe melodii (alese încă din faza de scenariu) cu versuri care vorbesc despre personaje și sentimentele lor, de data aceasta din repertoriul lui Nick Cave și Tame Impala, printre alții, au efectul opus, de a te scoate din poveste – o scurtătură hollywoodiană prea la îndemână, supralicitată prin repetiție. Mai eficientă e coloana sonoră a lui Jim Williams, cu orchestrații grav-impunătoare (à la Angelo Badalamenti) ce se pliază bine pe vertijul emoțional al personajelor.
Ducournau se află într-un punct interesant al carierei – evident tributară unei rețete, care i-a adus Palme d’Or, dar și destui contestatari (Titane e departe de a fi un film unanim apreciat), face o încercare onestă să iasă din corzi, cu Alpha. Deși experiența de vizionare nu mi s-a părut pe deplin satisfăcătoare, Alpha are un miez afectiv solid și ambiția lăudabilă să fie și să facă multe lucruri deodată.
Alpha intră în cinematografe din 21 noiembrie, distribuit de Bad Unicorn.
Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.
Nume film
Alpha
Regizor/ Scenarist
Julia Ducournau
Actori
Tahar Rahim, Golshifteh Farahani, Mélissa Boros
Țară de producție
Franța, Belgia
An
2025
Distribuit de
Bad Unicorn
Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.
