Alcarràs. Desțelenire

15 Iulie 2022

Alcarràs, cu cei câțiva mii de locuitori ai săi, se află la marginea orășelului de provincie Lleida, undeva în vestul Cataloniei. Pe o hartă, Lleida apare la jumătatea drumului care unește Zaragoza și Barcelona, dar, dacă e să fim preciși, nu-i chiar la jumătate: din Zaragoza în Lleida faci vreo 140 de kilometri, iar din Barcelona vreo 170. Cert e că, dacă nu prinzi trafic, poți ajunge din oricare din aceste orașe în Lleida (și deci în Alcarràs) în nici două ore. 

Sigur, toate lucrurile astea sunt adevărate. Dar probabil la fel de adevărat ar fi să spunem că Alcarràs se află nicăieri. Și că, pe drept vorbind, n-ai avea niciun motiv să mergi dintr-un oraș precum Zaragoza sau Barcelona în Alcarràs. În același timp, ar fi nedrept să spunem că Alcarràs e un loc pe cale de dispariție. Atunci când spui despre un loc că dispare, e de la sine înțeles că acel loc a fost cândva – pe când Alcarràs, mereu legat cu un cordon invizibil de Lleida, în jurul căruia gravitează și unde se întâmplă totul, nu a prea fost niciodată. 

Acesta este locul unde își plasează Carla Simón acțiunea celui mai nou film, premiat în iarnă cu Ursul de Aur la Berlin. Simón nu e străină de acest gen de locații – acțiunea filmului său de debut (Estiu 1993,  din 2017), inspirat din copilăria regizoarei, se petrecea tot undeva prin Catalonia rurală. Dar există niște diferențe mari între Cataloniile celor două filme. În Estiu 1993, simpaticii părinți-adoptivi-în-devenire ai protagonistei erau genul de tineri hip, frumoși și liberi, care ascultau jazz pe terasă și care, ca niște neorurali avant la lettre, preferau liniștea crescutul de găini tumultului industrial al orașului. În Alcarràs, protagoniștii sunt o familie de fermieri care cultivă piersici de zeci de ani. Diferența e ca de la cer la pământ. Nici măcar catalana pe care o vorbesc personajele din Alcarràs, cu specificul ei regional, tipic nord-vestului Cataloniei, nu sună ca cea din Estiu 1993[1].

Această diferență e amplificată de faptul că personajele sunt interpretate de neprofesioniști aleși de regizoare dintre localnicii regiunii Lleida. E un pariu neorealist pe care regizoarea îl câștigă fără vreun dubiu. Există o virtuozitate regizorală care nu poate fi negată în felul în care Simón își ghidează actorii – era evidentă încă de la interpretările extraordinare ale micilor actrițe din filmul de debut și culminează aici cu jocul impecabil al actorilor neprofesioniști. E genul de virtuozitate care, fără să distragă atenția de la film, te face să visezi la making of-uri și alte astfel de bonus features.

Cât despre povestea filmului, aceasta e foarte simplă: familia Solé e formată din trei generații de fermieri care se ocupă cu crescutul de piersici în Alcarràs. În momentul în care proprietarul pământului pe care e livada de piersici moare, fiul său decide să taie piersicii și să instaleze panouri solare în locul lor, practic forțând familia Solé să-și găsească altceva de lucru începând cu sfârșitul verii – asta va fi deci ultima vară pe care familia Solé o petrece culegând piersici împreună. Această unealtă narativă dă într-adevăr filmului o anumită imediatețe, dar filmul nu pierde vremea croind tensiune în jurul întrebării „va reuși familia Solé să-și păstreze livada?” (Răspunsul e nu.) 

Filmul redă bine relația strânsă dintre personaje și pământul pe care îl cultivă. Această relație nu e deloc metaforică sau ezoterică – e cât se poate de concretă, de imediată și de esențială pentru identitățile pe care membrii familiei Solé și le-au construit. Într-una din secvențele filmului, Quimet, capul familiei, e întrebat de proaspătul proprietar al pământului dacă nu cumva vrea să lucreze pentru el ca operator de panouri solare – un loc de muncă mai ușor și mai bine plătit. Quimet îi răspunde prompt și mândru: „Eu sunt fermier, nu operator de panouri”. 

Simón alege să ne lase să îi vedem îndelung pe membrii familiei Solé făcând ceea ce fac – lucrând, culegând fructele, ducând paleții în oraș și așa mai departe. Pe cât e despre familie, Alcarràs este și un film despre muncă, regizoarea aplecându-și atenția și asupra problemelor mai puțin sexy ale agricultorilor. Precum faptul că distribuitorii îi strâng cu ușa, oferindu-le prețuri din ce în ce mai proaste și nesustenabile pentru fructele și legumele lor, ceea ce-i face să nu-și mai permită să angajeze zilieri africani de a căror mână de lucru fermierii depind. Secvența protestului, pe lângă a fi un prilej prin care frustrările lui Quimet și ale fiului său, Roger, capătă voce, lasă de înțeles că această pierdere a identității este valabilă nu doar pentru familia Solé, ci, mai devreme sau mai târziu, pentru mai toată pătura socială pe care aceștia o reprezintă. 

Membrii familiei se raportează la această pierdere în moduri diferite. Quimet, care mocnește constant pe dedesubt, pare că ar putea să izbucnească în orice moment. Pe tatăl său, Rogelio, îl vedem deseori căzând în reflecție – pentru el, pământul spune tot felul de povești, despre Războiul Civil, Teroarea Albă și reconstrucția și reconcilierile de după. Roger, nepotul lui Rogelio, încearcă să-și înăbușe nesiguranțele privitoare la propriul viitor lucrând din zori și până după lăsarea serii, apoi petrecând până dimineața următoare. Dolors, mama lui Roger, mai pragmatică, e cu gândul la ce va urma, în timp ce fiicele ei sunt mai degrabă preocupate de dansuri de pe TikTok. Totuși, în ciuda faptului că sfârșitul verii se apropie amenințător, secvențele precum cea a mesei, în care membrii familiei stau împreună, nu arată deloc a parastas. Din contră, sunt pline de candoare și de umor – membrii familiei râd împreună, se iau peste picior, își bârfesc relaxați vecinii și cunoștințele, ba chiar apucă să mai trântească și un comentariu răutăcios despre românce[2]

Iar dacă filmul începuse cu un peisaj – Simón având o sensibilitate aparte pentru acest gen de cadre cu natură rurală, a căror frumusețe deosebită o speculează repetat –, Alcarràs se termină tot cu un astfel de cadru. Între timp însă, vara s-a terminat și ea, iar un tractor distruge piersicii din jurul casei, în timp ce membrii familiei stau împreună și privesc. Poate că de acum încolo se va schimba totul. Dar în același timp, în Alcarràs, lângă Lleida și la jumătatea drumului dintre Zaragoza și Barcelona, pare că niciodată nu se schimbă, cu adevărat, nimic.

 

[1] Și că tot vorbim de limbă, e de notat faptul că Alcarràs e primul film în catalană care câștigă marele premiu într-unul din „Cele Trei Mari” festivaluri de film. Astea fiind zise, aș aminti și că primul film de limbă catalană cu un palmares festivalier notabil a apărut cu câțiva ani înainte de debutul lui Simón – e vorba de Història de la meva mort (2013), al lui Albert Serra, care a câștigat Leopardul de Aur la Locarno. Ceea ce ridică întrebarea: cine ar câștiga dacă s-ar bate urșii cu leoparzii?

[2]  Cei câteva mii de români sunt, de altfel, cea mai mare comunitate de străini din Lleida. Probabil acum ar fi momentul să menționez faptul că și Răzvan Rădulescu s-a strecurat pe genericul filmului, undeva prin secțiunea de mulțumiri. Ceea ce ne lasă cu o singură concluzie: românii chiar sunt peste tot.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Rezumat

Inspirat din viața familiei regizoarei și realizat numai cu actori neprofesioniști cu vârste cuprinse între 5 și 80 de ani, filmul spune povestea familiei Solé, o familie numeroasă de fermieri dintr-un mic sat din regiunea Catalonia, Alcarràs. Anul surprins în film poate fi ultimul în care cele 3 generații își petrec timpul împreună, culegând piersici din livada familiei. Noile planuri pentru teren, care includ tăierea piersicilor și instalarea de panouri solare, provoacă o ruptură în această familie mare, unită, tulburată

A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.