After The Hunt – Delicte și fărădelegi la Yale
Două femei se îmbrățișează. Una plânge, cealaltă o consolează și o asigură de susținerea sa, având în vedere că trecuse printr-o experiență traumatizantă. O statuie din parc le privește impasibil-acuzator. Femeia se uită în ochii statuii și se oprește din plâns. E genul de tăietură de montaj neașteptată care-ți spune că te uiți la un film regizat de Luca Guadagnino.
Încă de pe genericul în ritm de jazz și cu designul grafic al fiecărui film de Woody Allen (pus azi definitiv la colț, după acuzațiile de abuz sexual de minori ce datează din anii ’90), Guadagnino își anunță intenția de a apăsa și de această dată niște butoane sensibile în After the Hunt/După vânătoare, intrând pe câmpul minat al discursului din jurul mișcării #MeToo în lumea academică.
Catedra de filosofie de la Yale e terenul de luptă pentru titularizare pentru Alma (Julia Roberts), profesoara cu experiență, revenită la predat după o pauză îndelungată, și Hank (Andrew Garfield), mai tânărul și ambițiosul său coleg, de care o leagă o prietenie strânsă. Cei doi au discuții (desigur) elevate și sforăitoare pe teme de interes socio-academic foarte relevante pentru scenariul filmului, la un pahar de vin cu studenții lor privilegiați. Printre ei se află și Maggie (Ayo Edebiri), teacher’s pet pe care Alma e învinuită, mai în glumă mai în serios, că o favorizează, deoarece se simte flatată să fie obiect al adorației cuiva mai tânăr. Bula universitară perfect etanșă se sparge odată cu acuzația lui Maggie că Hank a agresat-o sexual, iar Alma se trezește implicată fără să vrea, de ambele tabere, în încercarea fiecăreia de a legitima propria versiune a adevărului.
Pentru a face lucrurile mai interesante, scenariul de debut al Norei Garrett se dă de multe ori peste cap să pună sub semnul întrebării buna credință a naratorilor săi – din această ambiguitate își trage și suspansul, atât cât e. Transgresiuni minore – o mână pe picior aici, o apropiere nefirească acolo -, prin acumulare, duc relațiile dintre personaje în zona de legături primejdioase, aparent neconsumate. Maggie lucrează la o disertație despre etica virtuții (oare a înscenat toată drama ca pe un fel de performance art elaborat, pentru a avea obiect de studiu?), este de culoare și lesbiană cu iubită trans (deci automat pe poziție de putere în context #metoo?). Hank e self-made și vizibil afectat de un complex de inferioritate de clasă (de ce și-ar asuma riscul să piardă totul, inclusiv titularizarea?), flirtează cu toată lumea și o provoacă pe Maggie, pe care o consideră un student mediocru de bani-gata, să recunoască faptul că și-a plagiat disertația după Agamben. Alma însăși are un secret din copilărie, pe care Maggie (convenabil!) i-l descoperă, ce îi condiționează reacțiile la scandalul sexual în care e aruncată: „Dacă depui plângere, o să devii radioactivă”, îi spune la un moment dat lui Maggie; un ulcer sâcâitor care o roade pe dinăuntru e manifestarea fiziologică a unei stări psihice precare.
Această ambiguitate, atât de adâncă încât doi spectatori pot interpreta faptele în moduri total diferite, nu face decât să tocească tăișul a ceea ce ar fi putut fi o ofertantă deconstrucție a fenomenului cancel culture și a felului în care e atacat constant cu whatabout-ism sau înțeles/aplicat greșit, ca vânătoare de vrăjitoare. Spre exemplu, soțul Almei, Frederik (Michael Stuhlbarg, în mare formă), care joacă rolul observatorului de profesie – psiholog în fața căruia oamenii au tendința să se așeze imediat pe canapea să-și enumere problemele –, deplânge, cu ironie, cum e exploatat acest „moment cultural superficial” (cuvintele „me too” nu sunt niciodată rostite, de zici că sunt echivalente cu „Voldemort”), nefiind clar dacă perspectiva lui vine din zona unui misoginism casual de bărbat alb educat sau dintr-un spirit de polemică, în contextul unei discuții despre „dezacordul teatral” la modă azi.
Guadagnino, cu decupajele sale neobișnuite și unghiurile de cameră subiective, pare să-și propună o combinație de thriller hitchcockian (ajutat de coloana sonoră Reznor/Ross cu jump scares auditive) și dramă de moravuri à la Woody Allen, fără a spune ceva neapărat nou despre un subiect care a fost pe buzele tuturor în ultimii 7-8 ani. Cu toate ambițiile sale de a trezi iritare și genera controverse, After the Hunt rămâne, până la final, un exercițiu academic confuz în execuție și steril, care stă pe un butoi cu încărcatură psihosexuală pe care nu vrea să îl explodeze pentru a nu-și da cărțile pe față.
Nici construcția scenariului, de-a dreptul bizară, nu îl ajută: tensiunea se dezumflă, previzibil, în actul 2, cea de-a doua jumătate, de „după vânătoare”, fiind un șir de revelații minore și confruntări (entertaining, dar lipsite de miză) în care actorii au ocazia să-și arate expertiza. Un epilog în răspăr cu tot ce ai văzut până atunci te face să te gândești dacă filmul a meritat să plătești și costul parcării. În plus, orice producție care o distribuie pe Chloe Sevigny și e filmată de directorul de imagine Malik Hassan Sayeed (Clockers) fără să-ți dea vreun motiv să îi aduci în discuție, a făcut ceva greșit.
After the Hunt a intrat în cinematografe din 17 octombrie.
Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.
Nume film
After the Hunt
Regizor/ Scenarist
Luca Guadagnino
Actori
Julia Roberts, Ayo Edebiri, Andrew Garfield
Țară de producție
SUA
An
2025
Distribuit de
InterComFilm Distribution
Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.
