3 zile în septembrie. Un cadru-secvență spre nicăieri

4 februarie, 2026

Tudor Giurgiu se întoarce pe marile ecrane cu un nou film spus dintr-o perspectivă feminină, la douăzeci de ani după Legături bolnăvicioase (2006). La fel ca acum două decenii, el alege să facă un film despre o experiență intrinsec feminină, chiar dacă nu atât de controversată, la vremea ei, ca cea din Legături Bolnăvicioase. Scenariul – co-scris de Tudor Giurgiu, Conrad Mericoffer și Radu Grigore urmărește o pereche în aparență idilică, Bianca (Andreea Vasile) și Victor (Emilian Oprea), care se dezintegrează în pragul nunții. Motivul? Viitoarea soție află că a fost înșelată cu secretara.

Până în acest punct, filmul dă în clișee cuminți, dar de fapt, ele vin la pachet cu un mesaj misogin. Dovada secretarei că a avut o relație extra-conjugală cu Victor este testul de sarcină pozitiv pe care-l flutură ca o armă în fața Biancăi. La prima reacție, fosta-viitoare soție de peste 40 de ani pare să sufere mai mult că ea nu a putut să facă un copil cu Victor, în ciuda tratamentelor de fertilitate pe care le-a urmat, decât că a fost înșelată de omul cu care urma să se căsătorească. În logica filmului, Bianca pare că se evaluează inferior în favoarea secretarei gravide din cauza infertilității, un obstacol în calea împlinirii ei în rolul complet de femeie. Fuga ei de la propria nuntă pare un vehicul promițător de eliberare însă această escapadă ce se întinde pe parcursul unei nopți, timp în care ea întâlnește tot felul de figuri pitorești locale din Eforie Sud, este doar o mascaradă înțesată cu urlete, certuri și episoade misogine.

Ceea ce, teoretic, ar putea ridica acest film deasupra unei producții de duzină se sprijină pe artificiul de natură tehnică, de altfel la fel de clișeic ca și scenariul. Un cadru secvență de 65 de minute o urmărește din spate pe Bianca (însoțită de suita de personaje carnavalești), documentând atent parcursul ei, care se vrea transformator. Există o lungă serie de filme one-shot (însoțită de o și mai lungă serie de filme care par a fi one-shot, deși nu sunt), care au în spate un motiv bine întemeiat pentru care folosesc această tehnică. În filmul lui Giurgiu, s-ar presupune că tot acest efort va reuși să surprindă adâncimea acestui personaj aflat într-un moment cheie și cu un potențial complex, dar acest artificiu este eclipsat de certurile care livrează doar scandal. Urlete și înjurături filmate îndeaproape, cu grija constantă de a nu rata nicio reacție, amintesc de emisiuni TV difuzate pe canalele românești în timpul anilor 2000, și mai puțin de umorul negru din Noul Cinema Românesc, așa cum este descris de textul curatorial.

La un moment dat Bianca ajunge martora unui ritual păgân nocturn. Strânse într-un cerc la malul mării, niște femei îmbrăcate în rochii albe, cu coroane de flori pe cap, rostec o incantație păgână către zeița fertilității – un moment cel puțin penibil, care situează aceste femei în aceeași logică care reverberează de-a lungul întregului film, în care punctul culminant în viața unei femei coincide cu momentul în care aceasta devine mamă. Rugăciunile lor sunt întrerupte rapid de autoritatea masculină, întrupată de poliția locală din Eforie Sud, care le etichetează drept „nebune” și le tratează ca pe niște copii – „hai strângeți-vă jucăriile”. Imediat după ce Bianca scapă de vrăjitoarele sirene, se întâlnește cu o prietenă, care o numește „posedată” și „nebună” pentru că ar putea crede că Victor (un bărbat cu un istoric în înșelat) i-ar putea face asta.

După o noapte plină de curse cu titicarul și votcă ieftină, acest peisaj desprins din anii 2000 este întrerupt de răsărit, care aduce cu sine restaurarea echilibrului intern al Biancăi și care coincide cu echilibrul ordinii patriarhale. Obosită de atât de multă fugă, ea se împacă surprinzător de neașteptat cu toată durerea provocată de Victor în momentul în care privește dramatic marea și, cu starea de greață în gât, realizează că, din punct de vedere reproductiv, și-a îndeplinit la rândul ei rolul de femeie.

Realizat cu sprijinul Arome Film Creative Camp, filmul nu funcționează nici măcar ca o reclamă la hotelul de patru stele Arome 22, unde ar fi avut loc nunta, ci mai degrabă ca o temă realizată de niște copii într-o tabără de film. Rămâne un mister de ce acest film, plin de lipsuri indiferent de unghiul din care este privit, a fost selectat de un festival internațional de anvergură care promovează constant niște valori progresiste.

3 zile în septembrie a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de la Rotterdam, în secțiunea Limelight.