Boróka Bíró, operator: „Îmi place imaginea mai sensibilă”

22 Iulie 2020

Numele lui Boróka Bíró poate fi întâlnit pe genericul de la numeroase filme românești din ultimii ani. Lucrează foarte mult ca asistent de cameră (focus puller), iar în paralel colaborează ca operator la scurtmetraje, în așteptarea debutului ca unic director de imagine într-un lungmetraj, visul său.

Am stat de vorbă cu Boróka Bíró despre originea pasiunii sale pentru cinema, despre studiile de la UNATC, despre experiența acumulată pe platouri și despre cum vede imaginea de film.

Născută la 18 mai 1989 la Miercurea Ciuc, Boróka Bíró a studiat științe sociale la Colegiul Național „Márton Áron”, considerat cel mai important liceu din Harghita. Făcea de mică fotografii, însă abia la liceu și-a dat seama ca asta o atrage foarte puternic.

„Prin clasa a noua am primit un aparat foto digital, care era ceva mai bun decât ‘săpunierele’ pe care le avusesem până atunci. Îmi fotografiam prietenii și ce vedeam în jur. A început să îmi placă foarte mult fotografia. Am început să studiez acasă și după aceea m-am gândit că poate ar fi o idee bună să dau la o facultate de profil. Dar după ce am făcut un research printre facultățile din țară, nu mi-a plăcut nimic”, își amintește ea.

Așa că s-a gândit să combine fotografia cu cinematografia, pentru că o pasiona și filmul foarte mult: „Mă întâlneam cu prietenii, iar eu alegeam câte un film la care să ne uităm, de exemplu Taxi Driver sau Todo sobre mi madre și filmele lui Kim Ki-duk. Pe lângă asta, mai făceam și teatru la școală. Era o grupă de teatru, o grupă de copii interesați de teatru, și făceam între noi mici spectacole pe care le prezentam la școală, participând și la concursuri. După asta m-am decis să continui cu filmul.” 

S-a interesat și a descoperit că are două posibilități: Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca, cea mai mare universitate privată maghiară din România, unde mergeau mulți colegi din liceu, și UNATC din București. 

„M-a speriat UNATC. Admiterea era destul de scumpă, apoi trebuia să faci orele de pregătire, ceea ce însemna să vin la București. Până la urmă, după ce m-a văzut supărată, mama mi-a spus să încerc totuși”, mai mărturisește Boróka Bíró.

Nu a venit la București pentru cursurile de pregătire, dar a luat meditații la fizică în Miercurea Ciuc, pentru că fizica se cerea la imagine. Tot acolo a făcut și niște cursuri de fotografie și de film. În plus, a mai primit informații de la foști absolvenți sau studenți de la UNATC despre admitere și despre tot sistemul.

A intrat atât la Sapientia, unde admiterea era mai mult teoretică și pentru care a văzut numeroase filme care o ajută și acum, cât și la UNATC. Era anul 2008. „Am decis să vin la București și pentru că e universitate de stat. Apoi, m-am gândit că o să am mai multe posibilități de a lucra după absolvire. Și facultatea din Cluj e destul de bună, dar e mai mult ca o rampă de lansare spre Budapesta, iar eu nu mă gândeam să plec în Ungaria”, explică cineasta.

I-a fost dificil în prima jumătate de an la UNATC, în principal din cauza limbii: „La început a fost foarte greu, pentru că nu înțelegeam nici jumătate din ce se vorbea și mergeam cu dicționarele la clase. L-am avut ca profesor pe Florin Mihăilescu, iar el vorbea foarte filozofic și foarte elaborat, cu niște cuvinte pe care eu nu le înțelegeam. La școală, noi învățam limba română cât să trecem bacalaureatul, iar acasă nu vorbeam română. În plus, era și limbajul academic.”

În anul ei erau 14 studenți la imagine: șase fete și opt băieți: „Eram prima clasă cu multe fete a lui Florin Mihăilescu. Nu știu dacă până atunci nu a fost un interes al fetelor să dea la imagine sau nu intrau. Oricum, era mult mai greu. Acum sunt mult mai multe fete, global.”

Spune că cei trei ani de studii de licență au ajutat-o foarte mult și este recunoscătoare că l-a avut profesor pe Florin Mihăilescu, unul din cei mai importanți operatori și directori de imagine din cinematografia română. Le poartă o amintire plăcută și celorlalți profesori, printre care s-a numărat și Elisabeta Bostan: „Am avut-o profesoară în primul an. Deși am făcut puțin cu ea, totuși ne-a ajutat, ne-a oferit o bază bună.”

“Am petrecut foarte mult timp valoros și în laboratorul foto, unde developam și măream fotografii, învățam pentru cursuri, dar mai jucam și Bomberman pe calculatorul super vechi de acolo și stăteam la povești cu domnul ‘Jorj’. La fel și în platoul de film al școlii, care în anii doi și trei mi-a devenit al doilea cămin. Când nu filmam noi, ajutam colegii”, adaugă ea.

„Florin Mihăilescu încerca să ne explice că este foarte important să creăm relații cu colegii de la regie, dar noi nu luam chiar așa în serios asta și tot încercam să ne luptăm pentru imaginea noastră, să putem să facem noi ceva fain. Să putem să ne remarcăm și noi, pentru că de multe ori ei veneau cu niște scenarii care se întâmplau într-o cameră mică, cu foarte mult dialog și puțină acțiune”, rememorează ea.

„La început, pentru că făcusem fotografie înainte, pentru mine imaginea trebuia să fie cât mai fotogenică, cât mai estetică și poetică. După aceea, am început să înțeleg cât de importantă este povestea și că imaginea trebuie să o susțină”, completează Boróka Bíró.

În timpul facultății, dar și la masterul de doi ani făcut tot pe imagine și tot la UNATC, între 2012 și 2014, i-a plăcut să meargă la workshop-uri și tabere de specializare sau la întâlniri ale operatorilor, pe care le consideră foarte importante, mai ales că a avut șansa să colaboreze la mai multe filme și să cunoască alți colegi.

A început să lucreze ca asistent de cameră încă din timpul studiilor: „Eu cred în evoluția pe set. E mai bine să devii director de imagine după ce ai trecut deja prin niște meserii pe set în același departament. În plus, înveți foarte mult de la oamenii mai mari, cu experiență. Din timpul facultății voiam foarte mult să merg la practică, așa că l-am rugat pe domnul profesor Florin Mihăilescu să ne trimită undeva. El ne-a trimis la Castel Film, unde se făcea un film american, care nici nu știu dacă a ieșit vreodată și care era regizat de un domn care era de fapt un constructor cu foarte mulți bani. A vrut să facă și el un film. L-a luat ca operator pe Dean Cundey, care a filmat Back to the Future. Am făcut practică acolo. Eram pentru prima dată pe un set mare. A fost foarte frumos, pentru că era o filmare adevărată, cu o mare desfășurare de forțe, un film despre Al Doilea Război Mondial, cu explozii, cu oameni mulți, cu soldați, cu tancuri.”

După licență, în cadrul concursului de scenarii MEDIALAB, unde a lucrat ca operator la un scurtmetraj profesionist cu regizoarea Diana Munteanu, Rațele și vânătorii, l-a cunoscut pe directorul de imagine Tudor Mircea. Prin intermediul său, a ajuns să lucreze ca asistent de cameră secund la un film de lungmetraj, iar apoi proiectele s-au legat unul după altul – Lupu (r. Bogdan Mustață), Rocker (r. Marian Crișan), Când se lasă seara peste București sau Metabolism (r. Corneliu Porumboiu) sau Box (r. Florin Șerban).

Apoi l-a cunoscut pe directorul de imagine Luchian Ciobanu, care se pregătea să filmeze Sieranevada, de Cristi Puiu. El i-a propus să fie focus puller. Și chiar dacă Luchian Ciobanu nu a mai continuat proiectul și a fost înlocuit de Barbu Bălășoiu, ea a rămas. A fost primul ei film ca asistent de cameră principal.  

„Cu Cristi Puiu a fost o experiență life changing. A fost ca un masterclass de film timp de două luni. În fiecare zi învățai ceva. Acolo m-am împrietenit cu Barbu Bălășoiu, căruia i-a plăcut cum am lucrat și care m-a luat și la alte proiecte. Așa s-au legat lucrurile”, explică ea.

De la Sieranevada și până în prezent, Boróka Bíró a lucrat ca prim asistent de cameră la mai multe filme, românești și internaționale, dintre care merită amintite: Marița (r. Cristi Iftime), Touch Me Not (r. Adina Pintilie), Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenović), Monștri. (r. Marius Olteanu) sau încă nelansatele Otto Barbarul (r. Ruxandra Ghițescu) și Tatăl mută munții (r. Daniel Sandu).

Consideră foarte importantă această acumulare: „Când am devenit focus puller, am început să simt altfel atmosfera, cadrele și mișcările de cameră și a fost o experiență diferită. Pe lângă asta, înveți și lucruri organizatorice, legate de producție, de oameni, de colaborarea în echipă.”

Însă în toți acești ani și-a continuat și activitatea de operator și a colaborat la numeroase proiecte: reclame și scurtmetraje (de ficțiune sau documentare). Dar a avut șansa să fie DoP, împreună cu Alexandra Carastoian, și la un lungmetraj, Planșa (2013, r. Andrei Gheorghe). Cele două au câștigat Premiul Gopo pentru Tânără Speranță pentru imaginea acestui film. „A fost foarte frumos pentru noi. A fost un film onest, foarte tineresc. Câteodată nici nu aveam neapărat scenariul pe hârtie pentru o anumită zi de filmare, dar totul a funcționat foarte drăguț și a fost foarte organic. Lipsa de buget și de echipamente de fapt ne-a ajutat să creăm o anumită stilistică, una care deja începuse să se dezvolte datorită aparatelor foto cu care se tot filma”, rememorează ea.

În relația cu regizorul, îi plac acele filme unde poate contribui mai mult la aspectul vizual: „Depinde foarte mult de regizori. Sunt regizori care fac filme de autor și știu exact ce vor, ceea ce e foarte bine. Și pentru un operator este foarte bine când lucrează cu cineva care știe exact ce vrea. Și sunt alți regizori care așteaptă mult mai multe idei și feedback, care vor ca tu să lucrezi mai mult la atmosfera unui film, la conceptul vizual. Prefer opțiunea în care pot să contribui și eu mai mult, acolo unde poate să iasă o colaborare deosebită.”

„Îmi plac camerele mici. ALEXA Mini este cea mai bună opțiune, dar este și cea mai populară. A devenit un fenomen de când a apărut. Dintre toate camerele cu care am lucrat, ARRI-urile mi s-au părut foarte speciale. Și nu doar mie. Pe lângă istoria foarte lungă pe care o au în spate, au workflow-ul optim și o calitate a imaginii foarte bună. Doar că din moment ce se folosește foarte mult, poate deveni și un tipar. Însă, mai sunt și alte mijloace prin care poți obține look-uri neobișnuite, cum ar fi prin folosirea unor obiective mai puțin populare, fie vintage, fie speciale, filtre, cioburi și, bineînțeles, din ecleraj, mișcare, color grading”, își detaliază ea preferințele tehnice. 

Boróka Bíró spune că își dorește și încearcă să debuteze ca unic operator într-un lungmetraj: „2020 ar fi trebuit să fie anul când se întâmpla, doar că a apărut pandemia. La începutul anului aveam plănuite numai proiecte ca operator până primăvara următoare. Până acum se întâmpla tot timpul așa: eram căutată ca asistent și, după ce intram într-un proiect, mă sunau din alte părți să fiu operator, dar îmi era greu să le accept. Probabil aș fi putut, dar aveam o dilemă. Tot timpul am considerat că dacă am luat un proiect, trebuie să mă țin de el și să îl termin. Pe de altă parte, am văzut alți oameni, mai ales prin străinătate, care voiau să fie DoP, dar intrau ca asistenți, însă dacă erau invitați în alt proiect ca DoP, plecau de la proiectul actual. Mi s-a oferit la un moment dat și mie un proiect de lungmetraj, să fiu operator la camera a doua, și un alt film ca second unit DoP, și am fost nevoită să le refuz pentru că lucram la altceva, dar am regretat foarte tare că nu le-am luat.” 

„Acum doi ani și anul trecut am încercat să îmi iau niște perioade libere în care să aștept un proiect ca operator. Doar că nu veneau neapărat atunci când eram eu liberă. După două luni de așteptare, îmi luam un proiect ca asistent, și apoi instant îmi sunau telefoanele, pentru proiecte de scurtmetraje și de reclame ca operator”, adaugă ea.

Mărturisește că i se pare „destul de dificil” să ajungă să lucreze ca director de imagine la lungmetraje, lucrul pe care și-l dorește mult: „Nu am avut o invitație concretă de lungmetraj. Am avut tot timpul câte o sămânță aruncată, care apoi se dispersa.”

Recunoaște că există prejudecăți legate de femeile operator și că le-a simțit și ea uneori, dar că lucrurile se mai îmbunătățesc: „Există această frică în continuare. Mi se pare mult mai bine acum decât în urmă cu zece ani, când am ajuns la București. La început, era cumva o curiozitate, iar regizorilor băieți le era foarte frică să lucreze cu noi, așa că am lucrat predominant cu fete. După aceea, mai spre anul doi-trei, s-a amestecat treaba. Mi s-a întâmplat și să fiu refuzată pentru că sunt femeie, dar mi s-a întâmplat și să fiu chemată pentru că sunt femeie.” 

„Există prejudecăți: dacă ești femeie, nu poți să cari sau îți vine ciclul, așa că o să strici filmarea pentru că o să fii nervoasă. Am mai observat câteodată că se creează și o anumită băiețeală, iar multora le place să existe o atmosferă de băiețeală. Mă deranjează într-o anumită măsură, dar m-am obișnuit. Oricum, mi se pare mai bine în România decât în Ungaria, unde am fost să lucrez la un film ca asistent, acum doi ani, iar ei nu mai văzuseră femeie focus puller. Și nu prea aveau fete în echipele de cameră”, mai explică tânăra cineastă.

Spune că uneori se gândește să încerce să lucreze în Ungaria, dar consideră că ar fi foarte greu să devină DoP acolo, și de aceea ezită: „Nu am relații, nu am studiat acolo. În Ungaria este mult mai strictă piața decât în România. Aici piața e cumva mai liberă, poți să faci altceva și apoi să devii DoP, să prinzi un val cu care te lansezi. Acolo nu e așa.”

Îi place foarte mult lucrul la imagine ca proces de creație, pentru că „poți să oferi filmului un feeling pe care nu poate să îl dea doar scenariul, actoria sau regia. Poți să contribui într-un fel foarte subtil la atmosferă, să permiți o altă înțelegere a filmului: prin lumină, prin mișcarea aparatului și chiar prin focus, care mi se pare o mică magie în meseria asta.” 

„Îmi place foarte mult și procesul de creație în echipă, asta când ai norocul să fie un proiect fain la care toată lumea vrea să contribuie. Se creează o atmosferă foarte productivă și ca într-o familie”, adaugă ea.

E adepta unui stil în care aparatul e mai prezent într-un film, dar recunoaște că „nu e neapărat un lucru bun, dacă nu se vrea asta”: „În cazul documentarelor, îmi place când camera e un observator activ. Depinde, bineînțeles, și de stilul documentarului. Îmi place să fiu aproape cu camera de personaje și să povestesc prin ele. Mi se pare că oferă mai mult.” 

Consideră că o imagine bună este cea care susține întotdeauna filmul și care reușește să aducă și ceva în plus: „Fiecare poveste e diferită, fiecare trebuie abordată altfel. Depinde de conceptul regizoral și de discuțiile cu regizorul. Eu pot să vin cu tot felul de idei și direcții, dar ele ar trebui să fie în concordanță cu viziunea regizorului, iar după aceea trebuie puse în valoare și de scenografie.” 

„La început, îmi plăcea foarte mult Darius Khondji, care a făcut imaginea la Delicatessen și Seven. Îmi plăcea foarte mult acel tip de imagine. Acum îmi place mai degrabă imaginea mai sensibilă, care spune mai mult. Filmele cu mai mult suflet”, încheie Boróka Bíró.

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.
Setări cookie box