Alex Trăilă: „Cinematografia românească are o problemă de imagine”

15 Octombrie 2020

Alex Trăilă este consultant în cinematografie şi director executiv al unei asociaţii nou înfiinţate, Alianţa Producătorilor de Film, care reuneşte 45 de companii de producţie din România.

Recent, a scris o analiză pe site-ul său, alextraila.com, despre problemele urgente şi grave cu care se confruntă industria cinematografică din România, amplificate de pandemie, iar concluzia e că există riscul ca în 2021 să nu se mai finanţeze niciun film. 

De asemenea, Alianţa Producătorilor de Film a atras atenţia în ultimele luni asupra blocării aşa-numitei scheme de ajutor „cash rebate”, introdusă acum doi ani pentru a sprijini industria, prin returnarea de către stat a unei părţi din banii privaţi cheltuiţi cu producţia de film în ţară.

Despre toate aceste probleme, dar şi despre altele – de la deficitul de imagine al filmului românesc în rândul publicului şi al decidenţilor politici, la nevoia stringentă a unei noi legi a cinematografiei -, am stat de vorbă cu Alex Trăilă. 

În analiza ta recentă scriai că o mare problemă în momentul de faţă este scăderea drastică a fondului cinematografic pe care îl gestionează CNC şi că asta riscă să ducă în 2021 la zero producţii noi finanţate. Cum s-a ajuns aici?

Cele două mari venituri la fond sunt încasările din bilete şi din publicitatea de la televiziune. Există un anumit procent (4%) din biletul de la cinema care se duce la fondul cinematografic. Nu contează dacă e film american, european sau românesc. 

De la momentul în care s-a decretat stare de urgenţă, în luna martie, când s-a încasat ultima oară, pe jumătate de lună, și până în septembrie, când s-a dat drumul la sălile de cinema, înainte de a fi din nou închise, veniturile din biletele de cinema au fost zero. 

La fel, există un procent din fee-ul pe care îl plătește o companie oarecare pentru minutul de publicitate pe TV. Din costul pe minutul de publicitate, 4% se duce la fondul cinematografic. Publicitatea a scăzut drastic anul acesta. Sunt posturi de televiziune mari unde, de exemplu, piaţa a scăzut cu 35%. Mai sunt nişte venituri care vin din publicitate la fond, nu e zero. Dar au scăzut considerabil.

Apoi, nu trebuie să uităm că acum este foarte multă publicitate care vine din zona publică, nu din zona privată, și atunci nu se mai plăteşte acel procent. Când au apărut pe piață mesajele de interes național (informări legate de pandemie – n.r.), Guvernul nu a făcut asta prin achiziție de publicitate pe minut, ci printr-o procedură de înscriere în campanie de informare.

Cu cât s-a redus practic fondul cinematografic?

Overall, veniturile la fond au scăzut cu peste 50%. Jumătate din fond e dus pe apa sâmbetei. În mod normal, se strâng 50 de milioane de lei pe an. Au existat ani în care s-au strâns 65 de milioane. Iar anul acesta s-au strâns circa 20 de milioane, acum fiind disponibili în cont probabil vreo trei milioane de lei.

Prin urmare, nu e nicio șansă se se organizeze vreun concurs în acest an?

Nu. Anul acesta ar fi un an fără niciun concurs. Plus că CNC primeşte solicitări de finanţare şi pentru distribuţie şi participare la festivaluri, dar şi de sprijin nerambursabil pentru calitate artistică, la proiecte care au câştigat deja la concurs, în baza a ceea ce a făcut regizorul înainte. Dacă la următoarea ședință de consiliu vin, de exemplu, patru producători şi fac o solicitare de sprijin automat, nu sunt convins că CNC are de unde să îi sprijine. Sau, dacă sprijină, îi ajută doar pe primii doi sau trei, pentru că nu mai are de unde şi pentru restul.

Trebuie să luăm în calcul şi că acum e în desfăşurare o sesiune de finanţare nerambursabilă pentru festivaluri, manifestări și editare de cărți. Se închide pe 15 octombrie. E pentru evenimentele care se vor întâmpla în prima jumătate a anului viitor, iar unele sunt mari, de exemplu TIFF şi Premiile Gopo. 

Ai mai semnalat că o altă problemă majoră e că nu vin la fond banii din taxa pe jocurile de noroc. 

Nu au venit niciodată.

Când a fost introdusă prevederea asta?

În 2016. Ea exista de la începuturile Legii Cinematografiei, din 2006, dar a fost abrogată în contextul crizei economice din 2010, când s-au făcut toate acele tăieri de salarii cu 25%.  Apoi, în primăvara lui 2016, a fost introdusă din nou, reformulată.

Ce spune ea, mai exact?

Zice că, din taxele pe care le plătesc operatorii de jocuri de noroc anual – asta e în textul din 2016 –, 2% se virează la fondul cinematografic până la data de 31 mai a anului pe anul precedent. Așa cum era ea scrisă, nu ar fi trebuit să existe nicio problemă în a fi pusă în aplicare, pentru că era clară. Logica spune așa: cine colectează, plătește la fondul cinematografic. E simplu. 

Doar că, din 2016 și până în acest an, contribuția asta nu a fost plătită niciodată, pentru că nu a existat nicio normă de aplicare a ei. Nimeni nu își asumă responsabilitatea. Cei de la ANAF spuneau că nu era responsabilitatea lor, ci a Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc. Acesta a zis că nu colectează nimic şi că Ministerul de Finanţe se ocupă de asta. Cei de la Ministerul de Finanțe spun că nu ei se ocupă, ci Secretariatul General al Guvernului, care e ordonatorul principal de credite şi sub care era Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc la vremea respectivă. Și tot așa. O plimbare prin care nimeni nu voia să-și facă de fapt treaba, evident. Nu s-a întâmplat nimic. 

Pe la începutul acestui an, am prins de veste că la Camera Deputaților a fost depus un amendament la Legea Cinematografiei, respectiv la această prevedere, prin care se schimba procentul, de la 2% la 4%. Atunci, cu ajutorul unor deputați de la Comisia de Cultură, am propus reformularea textului, astfel încât să fie clar: Banii care sunt colectați la bugetul de stat de către ANAF se virează la fondul cinematografic. Să fie explicit.

Scrie clar și că în termen de 15 zile de la adoptarea prezentului amendament, a prezentei legi, Ministerul Finanțelor va elabora normele de aplicare. Norma de aplicare este practic o frază: Din IBAN-ul X al Trezoreriei se mută niște bani în IBAN-ul Y al Trezoreriei până la data Z. Nu e nimic SF. În aprilie a fost promulgată legea de președintele României. A trecut și 31 mai. Acum ne aflăm în octombrie și tot nu există norme. Ministerul Finanțelor ar trebui să elaboreze normele. 

Practic, ei nu vor să direcționeze banii respectivi?

Dacă nu au făcut-o patru ani de zile, nu prea știu ce poți să înțelegi.

Dar despre ce sumă e vorba?

Cu un procent de 4%, CNC spune că ar fi vorba aproape de dublarea fondului, adică aproape 50 de milioane de lei. În 2016, când am făcut calculul, mie îmi ieșea ceva mai puțin, dar oricum era o contribuție semnificativă.

Într-un fel sau altul, s-ar simți această infuzie de venit. Oricum, noi trebuie să luăm în calcul că, şi dacă lucrurile vor reveni la normal, sunt slabe șanse ca ceea ce se colecta la fond până în martie 2020 să se poată reproduce în viitorul apropiat. În opinia mea, nu se va mai întâmpla asta niciodată.

Care sunt perspectivele?

Sunt triste. S-au făcut hârtii peste hârtii. Şi asta deşi 2020 e unul din acei puțini ani când există un ministru al Culturii care înțelege foarte bine la nivel de principiu unde sunt problemele și cum ar trebui ele rezolvate. Iar el, în limita puterii și influenței pe care le are, depune foarte multe eforturi ca lucrurile să se întâmple. 

Cu Ministerul Culturii am fost în permanentă comunicare. Am comunicat cu ei pentru normele de siguranță pentru producția de film. Imediat după ce s-a ridicat starea de urgență, am fost printre primii cărora li s-a dat voie să intre direct în producție, din iunie. De atunci, de când se reevaluează lucrurile, noi, Alianţa Producătorilor de Film din România, suntem într-un dialog continuu cu ei.

De unde nevoia creării acum a acestei Alianţe a Producătorilor de Film din România, care adună marea majoritate a producătorilor activi din ţară?

Știi și tu foarte bine că industria noastră de film e destul de fragmentată. Funcționează după un principiu de dezvoltare individuală. Cumva natural, fiecare și-a văzut de drum în felul lui şi nu a considerat neapărat că este o nevoie stringentă de a fi toată lumea împreună. Nu aveai o motivație puternică. Erai preocupat să îți vezi de proiectele tale, oricare ar fi fost ele.

Până acum.

Până acum. Pe la începutul acestui an, au apărut discuțiile despre necesitatea unei astfel de asociații. Era cumva un proiect de dinainte de pandemie, mai mult pe ideea de promovare a țării și a producțiilor şi de a avea o entitate reprezentativă pentru producătorii români, care să funcționeze și ca un fel de ambasador la nivel extern. Se simţea o problemă în reprezentarea externă, pentru că CNC are o capacitate limitată de a face lucrurile astea. Se dorea să se găsească o formulă mai structurată și să se dezvolte o strategie despre cum poate industria filmului să contribuie la o mai bună reprezentare a țării.

Dar ce statut juridic are?

Este o asociație, ONG, membră a unei confederații patronale, Concordia.

Şi unde s-ar face această reprezentare externă?

În market-urile de film, în târgurile pentru promovarea României. În acelaşi timp, poţi să dezvolţi nişte parteneriate public-privat prin care să creezi conexiuni într-o strategie pe turism, într-o strategie pe cultură, într-o strategie de promovare a ţării. Filmul să fie o componentă vie din asta, pentru că el organic face acest lucru. 

La noi, în general, lucrurile nu prea sunt integrate, nu există o gândire pe orizontală. Am vrut să ne apropiem de fiecare fragment în parte şi să forţăm această gândire pe orizontală, ajutând prin film. 

Până la pandemie, discuţia era mai mult despre cum vom încerca să creăm această Alianţă. Apoi, starea de urgenţă s-a dublat cu problema schemei de cash rebate de la Ministerul Economiei și cu previziunile legate de Fondul Cinematografic, şi atunci lucrurile s-au accelerat şi s-au dezvoltat.

Câţi producători sunt în Alianţă?

În momentul de faţă sunt 45 de companii. 

Se ştie câte companii de producţie există în România?

E o problemă aici, pentru că modalitatea în care este inventariat sectorul de producţie cinematografică este deficitar, în sensul că producţia cinematografică funcţionează după un cod CAEN. Cod CAEN au toţi cei care activează în cinematografie într-un fel sau altul. Indiferent ce fac, au acelaşi cod CAEN de producţie cinematografică. De exemplu, şi un SRL al unor recuziteri are acelaşi cod CAEN ca o casă de producţie. Atunci, e destul de greu de inventariat. Noi avem nişte cifre în momentul de faţă şi sunt la vreo 2.000 şi ceva pe codul CAEN. 

Dincolo de acest cod CAEN, voi trebuie să ştiţi câte case de producţie active sunt.

Da, în momentul de faţă cred că sunt undeva pe la vreo 50 de case de producţie în România, care activează în diferite feluri – de la unul sau două scurtmetraje, până la mai marii cunoscuţi. Unii sunt cu un picior în filme utilitare şi cu un picior în producţia de scurtmetraje. 

În Alianţă acum sunt 45 de companii. Dar, evident, în afară de a avea codul CAEN, există şi o condiţie de bază necesară în momentul în care soliciţi adeziunea, respectiv să ai cel puţin un film de lungmetraj produs sau co-produs sau să fi fost producător executiv ori să fi avut o funcţie de decizie sub creditul unui producător la un lungmetraj sau, dacă nu, să fi produs trei scurtmetraje. Cam asta e. Nu e foarte limitativ.

Cea mai vizibilă problemă pe care Alianţa a semnalat-o şi care a atras atenţia mass-media este nefuncţionarea schemei de cash rebate.

E o luptă veche a industriei, cred că de vreo 12 ani. Într-un final, în 2018 a fost adoptată schema de hotărâre a Guvernului. La vremea respectivă, voinţa politică a fost să fie administrată de Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză, unde au fost mutate multe scheme de ajutor de stat. Probabil a existat un raţionament al Guvernului de la acea vreme. Însă nu există o legătură directă între cei de la Prognoză şi cinematografie. În acelaşi timp, ei au fost mandataţi şi li s-a schimbat organizarea astfel încât să poată să organizeze mai multe scheme de ajutor de stat, nu doar asta. 

Până în noiembrie anul trecut, când a avut loc schimbarea de administrație, a fost la Comisia de Prognoză. Ulterior, în ianuarie 2020, s-a adoptat o faimoasă ordonanţă de urgenţă numărul unu, prin care schema s-a transferat de la Prognoză la Ministerul Economiei.

Dar până atunci, ea a avut vreun efect cât a funcţionat? Au luat unii producători nişte bani?

Ea funcţiona în felul următor: poţi să aplici dacă eşti producător al unui film, prestator de servicii sau coproducător din ţară. Aplicantul trebuie să fie o casă de producţie din România. Veneai cu un proiect care, evident, trebuia să respecte condiţiile de eligibilitate de acolo. Sistemul e automat, nu e unul selectiv, ca la concursurile CNC, unde ai comisii care citesc şi evaluează care proiect e bun şi care nu. 

În cazul acestei scheme, nu discutăm despre calitatea unui proiect, pentru că este mai curând o măsură economică decât una culturală. Are o componentă culturală, în sensul că stimulează producţia cinematografică, dar nu este orientată spre a evalua produsul din punct de vedere al calităţii lui. Efectiv, se analizează din punct de vedere al impactului asupra economiei, cu o componentă de promovare a ţării, opţională în funcţie de conţinutul filmului.

Te califici dacă cheltui minimum 20% din bugetul total al filmului în România, dar nu mai puţin de 100.000 de euro. Asta este condiţia. Pentru film românesc, evident că nu se pune problema, pentru că în astfel de cazuri se cheltuie tot aici. Un film românesc este eligibil. Atât doar că el nu poate să îşi deconteze creditul pe care îl ia de la CNC. Poţi să decontezi restul de bani, privaţi sau din afară.

Dar care e principiul de funcţionare?

Principiul e că puteai să aplici dacă făceai parte din una din aceste trei categorii: eşti producător român cu un film românesc, eşti producător român cu servicii pentru Hollywood sau eşti producător român în co-producţie la un film străin. Condiţia era ca mare parte a finanţării să fie deja acoperită. Aplicai, ţi se spunea dacă eşti eligibil, care sunt costurile eligibile şi, estimativ, cât îţi va fi rambursat. 

Filmai, cheltuiai toţi banii pe care ai spus că îi vei cheltui. După ce terminai de filmat şi îţi finalizai toate cheltuielile în România, te duceai cu un audit realizat pe cheltuielile respective, făceai o cerere de plată, depuneai auditul, ei se uitau pe documente şi, după aceste tehnicalităţi, într-un anumit termen se făceau plăţile. 

De la momentul în care înaintai cererea iniţială, cu estimarea de costuri şi de producţie, aveai timp doi ani de zile să îţi finalizezi cheltuielile şi să îţi depui solicitarea de rambursare. Având în vedere că apelul de proiecte s-a deschis în octombrie 2018, acum fix doi ani, este cam greu să ai prea multe efecte cuantificabile ale acestei scheme, pentru că nu sunt foarte multe producţii care au reuşit să se întâmple şi să treacă prin tot ciclul.

Dar aţi semnalat existenţa unor plăţi restante în cadrul acestei scheme.

Acum sunt vreo 35 de milioane de euro neachitate, de la peste 20 de producţii.  Aceşti bani ar trebui plătiţi de statul român. Este o sumă mare. Bugetul schemei este de 50 de milioane de euro pe an. Sunt bani de la bugetul de stat.

Voi aţi atras atenţia că nu au fost plătite sumele restante şi că s-a blocat funcţionarea schemei.

Acestea sunt cele două probleme. În primul rând, nu s-a dat drumul la schemă, astfel încât să poţi să vii şi să aplici mai departe, pentru producţii viitoare. În al doilea rând, nu există  niciun fel de orizont legat de plăţile restante. E adevărat, unii sunt încă în nişte termene legale de analiză, dar în cazul altora au fost depăşite toate termenele imaginabile. 

Pot merge în instanţă?

Poţi să dai în judecată. Sunt nişte plângeri prealabile deja făcute. Cred că unii cărora li s-au depăşit toate termenele posibile au demerat procedurile pentru a se duce în instanţă.

Voi aţi avut întâlniri cu Ministerul Economiei în acest an?

Am avut foarte multe întâlniri. Din 15 martie, tot primim promisiunea că în data de 15 a următoarei luni se va deschide schema. Suntem în octombrie şi o ţinem tot aşa. Acum ei sunt în etapa în care au trecut hotărârea de guvern prin care modificau nişte lucruri în schema veche. Acolo erau prevăzute 30 de zile de la momentul în care apărea în Monitorul Oficial pentru adoptarea normelor, ca să poţi să îi dai drumul. Pe 28 septembrie s-au împlinit cele 30 de zile, iar normele nu au fost aprobate.

În afară de aceste două probleme, ce alte lucruri consideraţi necesare a fi rezolvate sau îmbunătăţite?

Acestea sunt cele două urgenţe. Relansarea schemei de cash rebate şi problema de la Ministerul de Finanţe. Ele trebuiau rezolvate de acum câteva luni. 

Problema de la Ministerul de Finanţe, cu contribuţia din taxele pe jocurile de noroc, înseamnă lipsa unor bani în sistem, astfel încât să poţi să continui finanţarea, să dai drumul la un concurs de proiecte, să finanţezi fluxul de proiecte care sunt deja gata să intre în producţie. Cu aceşti deja doi ani fără finanţare, 2020 şi 2021, o să fie complicat. 

Rebate-ul este numerar care îţi vine în ţară şi cu care poţi să menţii în funcţiune, ba mai mult, poţi să şi dezvolţi mai departe tot ce înseamnă echipe tehnice şi profesionişti care lucrează în domeniu. Nu s-ar produce suficient film românesc pentru a acoperi toată forţa de muncă existentă în momentul de faţă. Cu atât mai mult ai nevoie să o şi dezvolţi. Trebuie să te gândeşti şi în perspectivă.

Ai nevoie de amândouă pentru a putea să păstrezi un echilibru. Dacă dai drumul la nişte bani pentru a finanţa producţie românească prin CNC, nu înseamnă că se va realiza mâine sau la anul. Din momentul în care ai câştigat la CNC, durează cam până la doi ani să ajungi să intri efectiv cu filmul în producţie şi să cheltui banii pe care i-ai obţinut la concurs.

În schimb, proiectele prin cash rebate ar veni în câteva luni. Sunt filme deja finanţate şi care intră în producţie repede. Cash-ul vine. Şi sunt sume mari. 

O altă problemă care ar fi?

Evident, ar trebui revizuită Legea Cinematografiei. În opinia noastră, ar trebui luată de la zero. Există un proiect de lege care a fost făcut la nivelul CNC. A fost dezbătut într-o formă în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest acum doi. De atunci există în Ministerul Culturii. Dar nu a avansat. Ministerul nu a scos proiectul de lege într-o dezbatere publică propriu-zisă. Ministerul este cel care şi-l asumă. El îl înaintează spre aprobare către Guverm şi apoi Guvernul trebuie să îl depună în Parlament, pentru ca Parlamentul să îşi facă datoria.

Este nevoie de o nouă Lege a Cinematografiei, prin care trebuie regândit întregul ecosistem cinematografic din România. Trebuie ca toate lucrurile să fie puse în legătură unele cu altele. Trebuie văzut cum ar putea să fie integrat şi cash rebate-ul. Apoi, evident, ar trebui renunţat la ideea de credit de la CNC. Să nu mai fie un credit, ci o subvenţie.

Ar trebui gândite mecanisme legale prin care persoane fizice şi persoane juridice să poată investi în filme, efectiv. Să devină investitori în cinema, astfel încât să poţi să dezvolţi şi o altă categorie de filme. Iar statul, de exemplu, ar putea să intervină, prin CNC, în finanţarea filmelor de autor, care au un potenţial mare de circulaţie internaţională, dar mai scăzut în ceea ce înseamnă succes de box office

Apoi, în ce formă ai putea să intervii pe partea de săli de cinema şi pe partea de educaţie cinematografică? Conceptual vorbind, cred că CNC ar trebui să aibă posibilitatea să facă nişte alegeri strategice. Să decidă printr-o strategie pentru următorii cinci ani pe ce să îşi concentreze sprijinul, în afară de proiectele de filme.  Ne focusăm mai mult pe educaţie? Ne interesează să aducem programe internaţionale care să se ocupe de formare profesională pe un anumit segment, iar asta într-un parteneriat strâns cu industria filmului, astfel încât să vezi care sunt necesităţile? 

Practic, legea actuală e complet depăşită.

Legea e depăşită. E făcută în 2005, când nici nu eram în UE. Numai codul fiscal s-a schimbat de nenumărate ori. Iarăşi, o decizie strategică ar putea fi şi câte filme finanţezi într-un an. Poate îţi stabileşti mai curând un număr mai mic de filme, pentru că filmul e subfinanţat, şi în felul acesta ai putea să acoperi mai mult din buget.

Bineînţeles, este o analiză. Nu spun că o soluţie e mai bună decât alta. Dar ideea este să ai o flexibilitate şi, în acelaşi timp, să analizezi ce se întâmplă, pentru a putea să intervii acolo unde doare mai mult într-un anumit moment. Nu o să doară tot timpul în acelaşi loc. Pe noi nu ne dor aceleaşi lucruri din 2005. S-au schimbat multe.

Cum poţi să integrezi platformele în structura de finanţare? Finanţezi doar filmele care ajung în cinema? Mai are rost să blochezi finanţarea doar pentru filmele care sunt exploatate în cinematograf sau te duci şi pe seriale sau miniserii? Sunt lucruri care ar trebui dezbătute la nivel de concept, de principii, de viziune. Şi de văzut încotro ne ducem.

Toate acestea ar trebui să se regăsească într-o lege. Până la urmă, o lege este un set de principii despre cum funcţionează cinematografia. Nu este vorba numai despre cum se dau banii sau pentru ce se dau banii. E vorba de cum funcţionează întregul sistem. Şi unde şi sub ce formă poate să intervină statul prin CNC sau prin alte instituţii. Cred că ne apropiem de momentul în care ar trebui să aibă loc acest gen de dezbatere publică.

Una din cele mai mari probleme pe care le are cinematografia în momentul de faţă este cea de  imagine. Cinematografia românească are o problemă de imagine. 

În ce sens?

Nu există un ataşament al publicului, pentru ca şi administraţia, guvernanţii, politicienii să poată să se ataşeze. Pentru ca factorii de decizie să susţină domeniul cinematografiei, trebuie ca ceea ce contează pentru ei cel mai mult, şi anume votanţii, să fie de aceeaşi parte. Or, noi în momentul de faţă nu putem să spunem neapărat că publicul este de partea cinematografiei româneşti. Iar publicul este cel care votează. Aşa că factorul de decizie, respectiv politicianul, care îşi măsoară eficienţa doar în voturi, nu este interesat să intervină şi să ajute în vreun fel un domeniu care nu îi aduce nimic înapoi, adică voturi. Asta este impresia mea acum.

Chiar crezi că sunt legate cele două?

Sunt foarte legate. Apoi, lumea consideră, inclusiv politicieni, că dacă, în conţinut, România nu este prezentată într-o notă pozitivă, atunci cinematografia nu promovează ţara şi conduce la o percepţie negativă asupra ei. Şi asta este complet fals.

Bineînţeles, asta e exploatată de alţii. E o problemă de imagine. Şi asta vine şi din faptul că noi, ca industrie, nu am fost organizaţi în vreun fel. Până la urmă, asta e parte din misiunea noastră, la Alianţa Producătorilor: să încercăm să explicăm cum funcţionează acest domeniu şi care sunt de fapt beneficiile reale, directe şi indirecte, asupra societăţii. Unele sunt economice, altele sunt de imagine și de formare, educație. Iar imaginea nu este legată de cât de bine sunt prezentate ţara sau anumite elemente din realitatatea societăţii într-un film sau altul. 

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.