Filmele lui Eric Rohmer au luat la puricat conceptul de iubire, până ce n-a mai rămas din el decât o amintire insistentă și bolnăvicioasă, însoțită de o droaie de vorbe. Asta o știm cu toții. Ceea ce avem tendința să trecem cu vederea, prinși în deliberările asidue ale personajelor sale, este că dispozitivul necomplicat pe care l-a perfecționat în timp – cu oameni care-și deșartă tolba sentimentală într-un decor întotdeauna ales cu minuțiozitate – facilitează întâlnirea spectatorului cu niște locuri emblematice, prin care poate că n-a umblat niciodată. Filmele lui Rohmer permit acestor spații să respire aer proaspăt la contactul cu o seamă de personaje care se plimbă prin ele aidoma unor turiști – adică a unor actori pe set. Am impresia că niciodată, în ciuda naturalismului interpretărilor, cinemaul său n-a dorit să se detașeze complet de această dimensiune vag artificială, vag documentară, în care filmul este, pur și simplu, o mărturie despre actorii care au luat parte la confecționarea lui.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.