Dernier maquis – Printre motostivuitoare

30 Octombrie 2020

Rabah Ameur-Zaïmeche este una dintre cele mai originale voci regizorale apărute din Maghrebul ultimilor decenii. Deși n-a realizat propriu-zis decât un film în regiune – splendidul Bled Number One (2006), despre întoarcerea într-un sat algerian a unui fiu rătăcitor plecat în Europa –, Ameur-Zaïmeche a construit, în timp, o operă presărată cu rezonanțe ale acestei duble culturi, reușind să dea naștere unui spațiu proteiform, deopotrivă fantasmat și cât se poate de ancorat în realitățile multiculturale ale Franței de azi. Regizorul a debutat în 2003 cu Wesh wesh, qu’est-ce qui se passe?, film „de suburbie” nervos și violent, povestit prin ochii comunității arabe trecute deja de prima generație a celor născuți pe sol francez. De-atunci, Ameur-Zaïmeche a experimentat cu o revizitare a ultimelor zile ale lui Iisus pe Pământ (Histoire de Judas, 2015), rezultând un film nu neapărat ireverențios, dar oricum mai apropiat de o mostră de slow cinema, atent cu spațiul din jur și cu chipurile aspre care-l locuiesc, decât cu fiorul hristic, puternic dezumflat. Plasat în viitorul apropiat, cel mai recent efort regizoral al său, Terminal Sud (2018), cu Ramzy Bédia în rolul principal, imaginează un stat francez arabizat aflat în pragul războiului civil, în care etniile și culturile se amestecă până la confuzie, iar tot teritoriul e scăldat în lumina bolnăvicioasă, arsă, a unui soare mediteranean fără milă.

Dernier maquis (2008) e poate cel mai radical film din cariera lui Ameur-Zaïmeche, cel în care povestea se atrofiază și îmbracă o căptușeală de fabulă politică. Dar dacă filmul e politic, teza lui e dibuită mereu pe căi deturnate, căci cineastul nu sacrifică bogăția gesturilor umane, predilecția pentru observarea unor ritualuri colective, finețea transcrierii interacțiunilor dificile între grupuri sociale etc. Toate acestea fac ca Dernier maquis să fie un film foarte dens, cu o textură splendidă a detaliilor care compun mizanscena, în aceeași măsură în care, formal, se dovedește un film foarte limpede și dezinvolt. În fond, e ceva ce frapează în toate filmele lui Ameur-Zaïmeche: maniera total intuitivă în care progresează narațiunea, fără niciun țel de bifat cu necesitate, autorizându-și scurte momente de deconectare, în care camera e liberă să inventeze altceva, independentă de bornele unui scenariu prea încorsetat.

Dernier maquis (sursă: L'ACID)
Dernier maquis (sursă: L’ACID)

Poveștile lui Ameur-Zaïmeche nu curg liniar, nu sunt ușor rezumabile de la un capăt la altul, ci se compun treptat, prin secvențe conectate lejer unele de altele, care asigură mult „joc”, mult luft pe care camera îl poate specula nestingherită. Mai cu seamă aici, în cazul acestei examinări a raporturilor spinoase dintre un patron pe nume Mao (jucat chiar de cineast) și angajații săi musulmani, în cadrul unei companii care comercializează paleți de culoare roșie – e principala invenție vizuală a filmului – și repară camioane vechi. Mao pare un reprezentant, rafinat și uns cu toate alifiile, al speciei șefilor care se dau băieți de zahăr în fața angajaților lor, dar pe la spatele acestora sunt mereu gata să comită toate matrapazlâcurile pentru nițel profit. Și totuși, ce personaj scoate Ameur-Zaïmeche din acest individ: mereu dovedind stăpânire de sine și o clarviziune binevoitoare, ca în scena în care un mecanic descoperă terifiat un rozător gigantic și agresiv în interiorul atelierului, iar Mao însuși începe, cu zâmbetul pe buze, să ofere informații despre motivele pentru care acel animal a fost important în Franța acum câteva sute de ani.

La un moment dat, tot Mao decide să inaugureze un spațiu de rugăciune pentru muncitori, învestind un imam cules chiar dintre angajați și decretând obligatorie prezența la moschee în fiecare vineri. Decizia, care se va dovedi fatidică, e primită cu entuziasm aproape general; puțini sunt cei care văd că Mao nu e chiar așa neprihănit în intenții, și că plănuiește să-și confirme dominația relaxată, fără posibilitate de contestare, pe mai departe. Cumva, zicala cu „religia, opiumul popoarelor” n-a sunat nicicând mai adevărat și mai logic decât în imaginația acestui afacerist veros, care a înțeles cum își poate asigura dintr-un foc locul în rai și obediența celor care îi sunt în subordine.

Rezultă o poveste care vorbește nu doar despre identitatea musulmană, ci și despre nevoia solidarizării cu orice preț în câmpul muncii. Ultima secvență, foarte frumoasă, deblocând un dram de poezie neconsumat până atunci, surprinde câțiva angajați stăpâni pe toată întreprinderea, care dau ture cu motostivuitorul prin curtea interioară a companiei. Totul se petrece noaptea, pe acorduri jazzy, iar lumina farurilor, care joacă pe fortăreața improvizată din paleți, pare sinonimă cu o eliberare mult așteptată, cu un joc devenit accesibil și pentru cei până atunci dominați. Ameur-Zaïmeche a propus o narațiune seacă, deloc grăbită, care merge drept la țintă. Dernier maquis este unul dintre marile filme politice ale deceniului.

O selecție din filmele lui Rabah Ameur-Zaïmeche este disponibilă pe MUBI.

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin. La Films in Frame, Victor scrie cronicile bi-lunare de vineri.