TIFF 2020. Deerskin – Hainele cele noi ale împăratului

4 August 2020

Se vorbește despre cinemaul lui Quentin Dupieux în mai multe moduri – că ar fi comedii suprarealiste, că ar fi gonzo; e regizorul lui Rubber, 2011, un film despre un cauciuc de mașină ucigaș care terorizează străzile și pocnește craniile oamenilor. Dupieux e și muzician (sub pseudonimul Mr Oizo, autorul lui Flat Beat, un hit electro de la începutul anilor 2000). Interesele lui idiosincratice se văd și în filmografia lui. Cel mai recent titlu, Deerskin, prezent anul trecut în Quinzaine des Réalisateurs la Cannes, e despre un bărbat generic (jucat de Jean Dujardin) care, recent părăsit de nevastă și dat afară din casă, își cumpără de toți banii o geacă de piele de căprioară. E atât de încântat de ea că intră instant într-o adorație; se cazează la un hotel provincial, unde își lasă gaj verigheta și așteaptă ca miracole să-i zdruncine pe el și pe geacă. 

Le Daim/Deerskin
Le Daim/Deerskin

La prima vedere, cheia de citire a filmului ar fi carapacea sub care se ascund bărbații, și dacă în mod curent e vorba de un fel de vulnerabilitate refuzată bărbaților, aici e mai curând opusul ei. Într-adevăr, Georges caută să scape complet de o posibilă emasculare prin simpla achiziție a gecii de piele, însă prin ea el mai găsește și un fel de fetiș narcisiac, autocontemplativ (“Vorbeați despre jacheta mea?” întreabă, de pildă, două străine care șușotesc despre o bârfă locală). Ca-ntr-un sindrom Dorian Gray, protagonistul se hrănește din a se privi (în oglindă) și de a-și fâlfâi ciucurii de căprioară de colo-colo – trăiește un vis în care e rege pe o plantație imaginară. Așa cum transpare, traseul e mai puțin absurd în sens beckettian și mai tragic decât ridicol în orice sens: e psihopatia unui individ care, părăsit de nevastă, nu mai are pe nimeni pe lume, doar o geacă de patru mii de euro. Dupieux plusează, însă, plotul și-așa metonimic, făcându-l pe Georges un cineast amator care își documentează romanța neobișnuită. Ca orice geacă mortală, ea îi cere lui Georges imposibilul, să debaraseze pe frigul năprasnic toți oamenii din lume de gecile lor, ca ea să rămână singura de pe glob. Bărbatul vede un potențial genial în propunere, așa că, pentru câțiva bănuți, pune toți sărmanii să-și aducă hainele de acasă și să le pună în portbagajul lor, nu înainte să declare în fața camerei de filmat că nu vor mai purta în vecii vecilor vreo geacă. Planul nu funcționează, nu toată lumea vrea să dârdâie de frig, așa că bărbatul ajunge să ucidă fără milă (și cam până aici mă pot opri cu spoilerele și-așa numeroase). Documentarul pe care Georges îl face nu e altceva decât un facilitator pentru obsesiile lui – un mediu de desfășurare pentru ele, un spațiu în care ele sunt personaje fascinante (spre deosebire de realitate, unde trebuiesc reprimate). Denise (Adèle Haenel), o chelneriță care montează filme în timpul liber, îi confirmă toate hachițele și îl încurajează, fără să conștientizeze că filmele pe care Georges le face nu sunt înscenate.

Diferența dintre cauciucul mortal din Rubber, care ucidea aleatoriu și geaca dictator din Deerskin e minimă, dar mult mai comică în cel din urmă. Acest tip de patologie își pierde complet referentul social și devine o caricatură: crimele complet nerealiste, în care, folosindu-se de o placă de ventilator, el taie un plafon de mașină ca pe un tort aniversar, nu sunt scabroase, ci doar incredibil de puse cu mâna. E o lume care are o latură în care cadrele neșlefuite și dezlânate filmate cu handycam-ul sunt palpabile (și parte din criza reală a bărbatului, tocmai fiindcă sunt messy) și crimele nerealiste, care par mai curând proiecții, bucăți dintr-o imaginație gore fetișistă. 

Dupieux apelează la aceleași mecanisme meta prin care distruge iluzia și în Au Poste! și Reality (2014). 1. În Au poste! (2018), când cortina se elevează din senin, actorii ies să se încline către public, iar protagonistul (în așa-zisul spectacol, un suspect de crimă) e lăsat bouche bée – după berea de celebrat succesul spectacolului, e târât într-o dubiță “reală” și trimis la închisoare.  2. “Căutarea realității” e una dintre preocupările lui Dupieux – în Reality filmul se învârte în jurul unei polisemii (Reality e numele unei fetițe și mai e simultan și un metatext al filmului; pe de-o parte prezintă un puzzle lynchian, de vis în vis în vis, cu filme horror de serie B, și pe de altă parte e fragmentul în care un cineast american vrea să pârjolească toată pelicula scumpă a francezilor pentru a filma în timp real somnul liniștitor al fetiței). Balansul ăsta permanent între filme de serie B, între cinema american clasic și cinema de tip slow cinema guvernează întreaga filmografie a lui Quentin Dupieux, care pare să își confeseze în fața camerei (și absolut în cele mai voalate moduri posibile) vulnerabilitățile; dintre toate filmele lui de până acum, însă, Deerskin e singurul care livrează la final o concluzie, chit că e vorba de o poantă răsuflată – și probabil una care ar degaja definitiv orice film cu psihopați făcut vreodată. 

 

Deerskin face parte din secțiunea Lună Plină a festivalului TIFF și poate fi urmărit pe 6 august. 

Georgiana Musat Georgiana Musat
Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de Topul Lunii - publicat la început de lună, miercurea. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.