„A ști să asculți o înfrângere – astfel poate fi rezumat, în câteva cuvinte, demersul esențial al regizorului Jeremy Gravayat. Filmul său A Lua Platz arată necesitatea de a te plasa de partea perdanților. Dacă ne-am întreba ce poate cinemaul atunci când vine vorba să acompanieze un personaj, imaginile filmului ar constitui tot atâtea posibilități. Căci iată un gest documentar care evită deopotrivă manierismul greoi, deloc ospitalier, care să oculteze adevăratul subiect al filmului, și tentația reportajului de victimizare. În acest film, a acompania înseamnă a filma dinspre protagoniști – dinspre acești imigranți români deposedați, în speță –, dinspre modurile și locurile lor de viață, fără însă a le sufla în ceafă fără oprire.” Asta scriam acum mai bine de un an, după prima vizionare a filmului A Lua Platz. De-atunci raportul meu cu filmul lui Jérémy Gravayat s-a complexificat, ca urmare a unor vizionări repetate și a multor discuții pe marginea lor. Ceva însă s-a păstrat neschimbat: conștiința că filmul nu poate fi epuizat, că imaginile sale juste vor vorbi mereu dincolo de orice carcan interpretativ. E parte din forța extraordinară a acestui documentar care construiește un spațiu audiovizual în comun, deschizând fronturi estetice și politice pe care se dau luptele fierbinți de azi, printr-o încredere profundă în puterea colectivului de-a schimba, în bine, lumea.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.