Andreea Ionescu-Berechet: „Divele promovau iluzia posibilului”

15 Aprilie 2020

Rezultat al unei cercetări pentru o lucrare de doctorat în teoria şi istoria filmului susţinută la UNATC, cărţile „Divele lui Stalin. De la idolii de lut la star sistemul sovietic” şi „Diva socialistă. Modele feminine în cinematograful est-european”, apărute recent la Editura Tritonic, analizează o idee inedită pentru studiile de cinema din România.

Am stat de vorbă cu cercetătoarea Andreea Ionescu-Berechet, autoarea volumelor, despre ce este o divă, despre diferenţele dintre divele cinematografiei americane şi divele cinematografiei sovietice, dar şi despre divele cinematografiei române din perioada comunistă. 

Andreea Ionescu-Berechet
Andreea Ionescu-Berechet

Ce este o divă a cinematografiei?

Definiția e cuprinsă într-o carte de Edgar Morin, Les stars. Mi-a picat în mână la un moment dat și a fost motorul care a pornit toată cercetarea, pentru că Edgar Morin examinează fenomenul „divismului”. El lucrează cu exemple din cinematografiile franceză și hollywoodiană. 

Spune că în definiția divei nu intră doar un rol pe care o actriță l-a interpretat, ci întreaga horă de personaje. Iar toate aceste personaje trebuie să aibă o relativă unitate, dar și similitudini cu viața reală a actriței respective sau, mai exact, cu ceea ce presa reflectă din viața ei. Și totul se combină cu stilul său de interpretare, cu modul de iluminare a personajelor sale, cu machiajul pe care îl primește pentru roluri. În acest fel se creează „divismul”. 

Practic, fără presă nu s-ar fi putut vorbi de divă în cinema.

Da. Odată cu apariția cinematografului, mesajul transmis prin modelele feminine ajungea la un public mult mai larg. Faptul că fete din provincie reușeau să ajungă la cinema și vedeau o poveste de iubire sau personaje feminine care evadează dintr-un sistem tradiționalist și pleacă în oraș sau își iau viața în mâini, a ajutat foarte mult. 

De exemplu, divele filmului mut italian au contribuit parțial la emanciparea feminină. Ele promovau iluzia posibilului unui public mult mai larg decât publicul de teatru de până atunci. O fată oarecare putea ajunge într-o sală de cinema, vedea o Assunta Spina (protagonista unui film italian omonim din 1915 – n.r.) și pleca de acolo cu o inimă mai întărită și cu optimism față de viața ei.

Rolul central al divei, prin personajele sale, pare a fi de acela de a transmite unui public larg niște idei progresiste, până la urmă.

Cred că ideile progresiste sunt mai prezente în filmul mut italian decât în filmul mut american. În filmul mut american și în star system-ul american în general, posibilitatea de reușită a unui personaj feminin, inclusiv un salt de clasă socială, era dată tot de vechile tipare tradiționaliste, adică datorită unei căsătorii, de exemplu. În schimb, în filmul mut italian și mai apoi în filmele socialiste se vorbește de fapt de tăria care există în fiecare personaj feminin și, implicit, în fiecare femeie de a-și construi o existență bazată pe capacitatea, munca și norocul ei. 

Care ar fi de fapt trăsăturile divei americane în primele decenii de cinema?

Am aruncat o privire relativ superficială asupra acestui capitol vast al divelor americane, despre care s-au scris kilometri de bibliotecă. Dar l-am urmărit puțin, pentru că regizorul Grigori Alexandrov, care a fost soțul divei Liubov Orlova, a locuit un an la Hollywood. Inițial, el a fost asistentul lui Eisenstein. Au fost împreună la Hollywood, s-au împrietenit cu Chaplin, cu Mary Pickford, cu Marlene Dietrich. 

Biografiile lui spun că de fapt el s-a întors la Moscova cu dorința de a construi o vedetă, o stea sovietică. Ea trebuia să ia elemente din Mary Pickford și Marlene Dietrich, pe care el le cunoscuse și le studiase. Și, într-un fel, cam asta face el cu Orlova. 

Când vine vorba de filmul mut american, bineînțeles că nu poți să nu vorbești de Mary Pickford, care era privită drept „logodnica Americii”. 

Dar eu o menționez și pe Clara Bow, care era the it girl, foarte modernă și în avangardă pentru vremea ei. La fel și Louise Brooks. Ele două mi s-au părut remarcabile tocmai pentru că ieșeau puțin din sistemul american. Însă nimic din personajele lor sau din modelul lor nu a ajuns în cinemaul socialist, pentru că erau niște nonconformiste. 

Ele mi-au plăcut cel mai mult, dar am încercat să mă uit și la Greta Garbo și Marlene Dietrich, pentru că ceva din atuurile și elementele lor definitorii s-au continuat în construcția pe care a făcut-o Alexandrov cu Orlova. 

Prin urmare, diva socialistă preia câteva trăsături de la diva americană, doar că primește alte roluri.

Da, primește alte sarcini, devine un alt model. Dar tot ce însemna ambalajul de star, aspectul vizual, tratarea luminii, machiajul, Alexandrov a încercat să le preia pentru Orlova. Ideea de blond luminos și ușor nepământean. În schimb, bineînțeles că personajul nou construit este foarte diferit. 

Liubov Orlova
Liubov Orlova

La ce se renunță și ce se adaugă atunci când diva trece în lumea sovietică? 

Foarte importantă este renunțarea la sexualitate, tipică întregii cinematografii socialiste. Ideea sexualității și presa fac diferența dintre cele două modele de divă. 

În privința renunțării la sexualitate, explicația mea este că doctrina comunistă dorește proiecția unei lumi perfecte. Iar în lumea asta perfectă, un fel de paradis, nu există dorințe care să te facă să ieși din rând. Nu există impulsuri sexuale, pentru că ele nu sunt filtrate de creier și nu pot să aibă limpezimea lumii pe care doctrina comunistă dorea să o proiecteze. 

Atunci, evident că modelele socialiste sunt desexualizate. Sunt mai degrabă modelele reușitei sociale și ale rafinării puterii de anduranță sau de perseverență. Ele sunt cele răsplătite. Modelele impuse de cinematografia socialistă nu-și găsesc neapărat împlinirea printr-o ecuație romantică reușită. Deși personajul masculin poate să existe, nu el este însă idealul. De multe ori ele reușesc singure.

Dacă în perioada lui Stalin se promova modelul perfect de femeie din punct de vedere al doctrinei vremii, tu explici că, odată cu dezghețul, lucrurile se schimbă puțin. Divele devin femei ceva mai umane, cu unele slăbiciuni.

Cred că explicația este că se apelează la ecranizări. Se renunță la scenariile realist-socialiste rudimentare, în care bunul era bun și răul era rău. Ca scenarist, când faci o ecranizare, începi să observi toate nuanțele pe care scriitorul le-a lăsat în personaje. Lucrurile au evoluat și s-au mai rafinat. Personajele au început să fie mai umane. 

Odată cu perioada Hrușciov, apar personaje mai bine construite din punct de vedere scenaristic. Dacă te uiți atent, ca într-un goblen, există un fir, firul propagandei, care se menține, dar el e mult mai difuz în momentul în care apar ecranizările. Bineînțeles, de multe ori ecranizările au ajuns să se ducă și în zona unui naționalism socialist.

În ce măsură s-a putut vorbi de dive în cinematografia din perioada comunistă în România?

În primul rând, a lipsit presa. Lica Gheorghiu a fost singura actriță care vorbea în interviuri în numele filmului și al studiourilor de la Buftea. Chiar dacă avea presă, problema e că juca foarte prost. Și vocea era nepotrivită. Am numit-o „diva impostoare”. 

Dar, datorită studierii ei, am descoperit-o pe Eva Cristian (care interpreta tânăra eroină blondă din Erupţia, filmul din 1957 al lui Liviu Ciulei, și care a plecat în Germania de Vest în anii `60 – n.r.). Are o poveste incredibilă. Datorită unui concurs de împrejurări, am reuşit să ajung la München și să-i iau un interviu. A fost extrem de emoționată. A avut o super-carieră în Germania. E o actriță împlinită. Nu a mai venit niciodată în România. Erupția este în întregime filmul personajului ei. Lica Gheorghiu s-a enervat foarte tare când a descoperit că filmul este construit în jurul unei alte persoane.

Alte dive ale perioadei pe care le analizezi sunt Ioana Bulcă și Irina Petrescu. Sunt două tipologii diferite. Irina Petrescu, cunoscută ca o persoană retrasă şi discretă, nu pare tiparul unei dive.

Ideea de divă trebuie citită mai degrabă la modul aspirațional. De fapt, noi am avut niște modele. Erau câteva actrițe pe care le știa absolut toată lumea.

Cine era intelectuala socialistă? Irina Petrescu. Reprezenta ideea studentei socialiste sârguincioase, limpezi, retrase, dar totuși puternică. Ioana Bulcă e o persoană mai extrovertită, impunătoare. Ea avea un anumit magnetism care o făcea să fie distribuită în roluri de femeie puternică. 

Însă nici una dintre toate actrițele studiate și intervievate nu a spus că s-a simțit vreo secundă celebră. Nu aveau noțiunea celebrității lor și nici conștiința faptului că erau un model.

De ce nu ai inclus şi o actriță precum Stela Popescu, care era poate cea mai cunoscută dintre toate?

Stela Popescu interpreta de cele mai multe ori personaje comice, care sunt foarte dragi, dar nu reprezentau ideea de model și de divă. Nimeni nu vrea să fie persoana comică. Vrei să fii o intelectuală perfectă. Vrei să fii o răsfățată cuceritoare, cum era Violeta Andrei. Vrei să fii o femeie puternică. Poate vrei să îi dai fetei tale numele Margareta, să fie o divă de frondă, ca Margareta Pogonat sau Margareta Pâslaru. Dar nu îți dorești să fie fata nostimă. Bineînțeles că am avut-o în vedere şi pe Stela Popescu. La decizia de a nu o include în studiu a contribuit și faptul că ea a jucat mai puțin în cinema.

Ce fel de figură era Violeta Andrei?

În general, e adevărat că modelul divelor socialiste era frumuseţea clasică, egală, puţin ascetică. Poate că vizual Irina Petrescu era mai apropiată de efigia unei dive socialiste – ușor imaterială, mult mai cerebrală.

Dar Violeta Andrei era vie, exuberantă. Toate rolurile ei erau la limită. Ea se joacă. Când vorbesc despre rolurile ei, nu mă refer neapărat la cele mai reușite filme din punct de vedere cinematografic. Filmele cele mai populare construiesc o divă, un model. De exemplu, Eu, tu și Ovidiu.

Personajele ei reușeau în același timp să fie foarte pline de viață  și să aibă un mister, ceva ce parcă nu reușești să decriptezi complet. Și o cochetărie, și ceva nestatornic. Pare că nu știi ce e în capul ei. Acest mister e un element care se adaugă vrăjii și soclului de divă. 

În plus, în cazul ei era bârfa. Despre celelalte actriţe nu prea știai dacă sunt căsătorite sau cu cine sunt căsătorite. În schimb, despre Violeta Andrei știai clar că e căsătorită cu ministrul de externe (Ştefan Andrei – n.r.). De asemenea, se știa că Violeta Andrei e detestată de Elena Ceaușescu. Asta i-a mărit popularitatea extraordinar. Era un loc comun. Era şi singura pe care puteai să ți-o proiectezi în zona de anturaj glamour. Și chiar dacă nu vedeai poze de la recepții, te gândeai că nevasta ministrului de externe fusese acolo. De asta i-am dat atât de mult importanță.

Apoi, mai sunt divele de frondă. Am avut şi noi trei. Două erau Margareta Pogonat şi Margareta Pâslaru. Dar pe Tora Vasilescu o consider cea mai puternică. Ea a fost o emblemă pentru că i se potrivește rolul atât de bine. Tora Vasilescu a avut doar câteva roluri, dar ele au fost exact ce se aștepta publicul și au fost și foarte bine făcute. Erau o necesitate. 

Care ar putea fi divele cinema-ului românesc din gălăgioşii anii `90 sau de după 2000?

După părerea mea, odată cu democrația și cu sentimentul că fiecare poate să fie vedetă, fenomenul „divismului” s-a terminat. Dar se întâmplă peste tot, nu doar la noi. Acum noi nu putem numi o divă a cinematografiei hollywoodiene. Nu mai există, pentru că s-a democratizat inclusiv percepția omului despre sine. Aşa că nu aş şti să spun care era diva filmelor româneşti din anii `90.

De pildă, Oana Pellea sau Maia Morgenstern ar putea fi considerate dive ale anilor `90?

Nu, nu îți doreai să fii ca ele. „Divismul” nu înseamnă ceva foarte complex, nu e o teorie cinematografică greu de înțeles. Se reduce la: Ai vrea să fii așa? Ai vrea ca fata ta să fie Maia Morgenstern? Nu, nu vrei. E ideea modelului de imitat. Ele pot să fie personalități puternice, care rămân și care au ceva memorabil, dar de aici și până la „așa aș vrea să fiu” e o cale foarte lungă.

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.