Interviu: De vorbă cu Ivana Mladenovic la Locarno 2019

19 Septembrie 2019

Ivana Mladenović s-a întors anul acesta la Festivalul de Film de la Locarno în competiția Cineasti del presente cu Ivana cea Groaznică, al doilea său lungmetraj de ficțiune, la trei ani după ce a întruchipat-o pe Solange, protagonista din Inimi cicatrizate, în regia lui Radu Jude.

M-am întâlnit cu Ivana la etajul unei terase cu vedere spre Piazza Grande, iconica piață renascentistă ce găzduiește în fiecare seară proiecții în aer liber pentru aproape 8000 de persoane. Fidelă esteticii adoptate în Soldații. Poveste din Ferentari, regizoarea de origine sârbă ficționalizează cu umor și autoironie o experiență de viață într-un soi de reconstituire în care familia și prietenii sunt invitați să se interpreteze pe ei înșiși. Perspectiva adoptată este departe de o confesiune, protagonista/regizoare evitând adresarea la persoana I și manifestând interes pentru dualitățile pe care le generează o astfel de structură. Pe fondul vârtejului emoțional prin care trece personajul, filmul dezvoltă idei progresiste precum emanciparea femeii și dreptul de a refuza să performeze pentru a (com)place.  

Descrierea filmului menționează că inspirația a fost una de natură personală. Cum a fost să revizitezi acele momente în construcția filmului tău? 

Într-un fel a fost terapeutic, doar că s-a întâmplat în mai multe etape. O primă etapă a fost când s-au întâmplat realmente lucrurile, deși nu prea poți să îți dai seama ce e real și ce pare real doar din punctul tău de vedere. Cum spune și Andrei în mașină: “De fiecare dată când vrei să vorbești despre familia ta, trebuie să îți dai seama că vorbești despre familia ta din punctul tău de vedere, cum o percepi tu, nu cum e pe bune”deci toată povestea asta e trecută prin filtrul meu, iar punctul meu de vedere asupra celor întâmplate, odată scris, a început să se schimbe. Am realizat că unele lucruri sunt ciudate, că de fapt fiecare om începe întâi să se caute medical când ceva e neînregulă cu el. Apoi repetițiie au fost o altă etapă: deși nu am reușit inițial să determin personajele să ajungă la nivelul acela de emoție pe care îl consideram eu adevărat, la filmare am reușit să îl obțin.

Menționezi pe generic că regizoarea “a fost regizată de”. În ce măsură te-ai lăsat regizată?

Când am mers în Kladovo, i-am chemat pe Andrei Rus și pe Ana Szel, ea deja făcuse un film cu familia ei, Burta balenei (r. Ana Szel și Ana Lungu), proiectat la Locarno în aceeași secțiune acum zece ani; un concept similar de film autobiografic în care joacă ea cu fiica ei, cu familia și cu prietenii. M-am lăsat regizată pentru că eu nu puteam să o fac… Andrei și Ana sunt prietenii mei de mult timp, mă cunosc și cu bune și cu rele și am avut încredere că se vor strădui să transpună asta și în film. În scris e destul de ușor să arăți lucruri “negative” – când vine vorba de filmat, ai tendința să te ascunzi, să vrei să faci personajul mult mai bun decât e.

La fel ca “Ivana cea groaznică”, filmul tău de debut Soldații. Poveste din Ferentari, este tot o autoficționalizare, o experiență personală transpusă în film – a cărții lui Adi Șchiop. Ce a fost cel mai dificil pentru tine în procesul acesta, ți-a fost greu să te expui?

Precum în Soldații, nici filmul acesta nu reflectă complet realitatea. Am decis să continui cu Adi pentru că îmi place să lucrez cu el. El e mai cinic și raportarea lui la realitate e mult mai interesantă și mai comică. Nu îmi doream un film grav. Procesul a fost ciudat pentru că la un moment dat, tot rescriind lucrurile întâmplate, au început să se depărteze de realitate și chiar dacă este o experiență personală, nu mai ai senzația că este vorba de tine. Retrăite de câteva ori (realitatea, scrisul, repetițiile și filmarea propriu-zisă), lucrurile devin mai ușoare și te fac să evoluezi sau să te schimbi. Doar că la sfârșit îți dai seama cine ai fost. Din perspectiva asta, mi se pare destul de comic ce i-am făcut personajului meu. Cel mai greu a fost să îmi implic familia și prietenii în experimentul ăsta.

A lucra cu propria ta familie poate fi uneori o provocare. Au contribuit cumva în dezvoltarea creativă a proiectului?

Nu prea, au făcut ce li s-a spus. Au râs de cateva ori, au zis că o să râdă toată lumea de noi. Dar apoi se pare ca nu le-a mai păsat. Au fost foarte timizi, tata în special, la început, dar în timp s-a ajuns la o mega competiție – cine e mai bun pe actorie. M-am întâlnit și cu situația în care ei nu înțelegeau seriozitatea proiectului. L-au luat ca pe un hobby și lucrul acesta s-a reflectat cel mai mult în ordinea filmărilor. Am avut un echipament destul de costisitor și nu înțelegeau de ce trebuie să joace de la o anumită oră, într-o anumită ordine. La un moment dat tata dispărea și trebuia să îl caut trei ore. Apoi când vedeau că au puține replici credeau că nu au nevoie de repetiții ca apoi să li se facă rușine și să se considere proști când nu ieșea.

Alegerea actorilor neprofesioniști a fost și condiționată de natura proiectului?

E o alegere pe care am propus-o și în Soldații, doar că aici am mers un pic mai departe cu conceptul acesta. În Soldații doar Adi, scriitorul cărții, își joacă propriul rol, aici aproape toți sunt în postura de actori. Cum ar fi fost să joc eu și familia mea să fie formată din niște actori? Deși în scenariu sunt foarte multe certuri, aveam nevoie să reiasă căldura și iubirea care există între noi, fără să scriu în mod special secvențe care să arate asta. Mi s-a părut că aveam mai multe șanse să se întâmple natural și să arate credibil dacă e vorba de o familie reală.

Ai menționat adevărul și totuși vorbim despre o ficțiune.

Adi (Schiop) spune că asta a fost una dintre cele mai frecvente întrebări despre carte: cam cât e adevăr și cât e ficțiune. Oamenii au în mod special curiozitatea asta, dar eu cred că în momentul în care ai pus camera ajunge să fie ficțiune, chiar dacă majoritatea lucrurilor chiar s-au întâmplat. Aici oamenii repetă cu lunile propriile replici și le învață pe de rost.

A căpătat o traiectorie la care nu m-am gândit, eu l-am gândit ca pe un film de ficțiune, dar au început să vină solicitări și de la festivaluri de film documentar. 

Ivana încearcă să ascundă relația cu băiatul mai tânăr și în același timp ea se prezintă familiei și comunității ca fiind o persoană progresistă, lipsită de complexe. Apoi critică religiozitatea bunicii sale, deși ea însăși poartă o cruce la gât. Ce spui despre aceste mici inadvertențe ale personajului?

Cred că sunt multe detalii de genul acesta de redescoperit și pentru mine. Am senzația de multe ori că sunt fix ca bunică-mea, deși cu ea mă cert cel mai mult. Filmul explorează lupta cu ce ai fost sau cu ce au creat părinții și bunicii tăi pentru tine și dorința ta de a te schimba, împotrivirea de a nu fi ca ei. În asta constă umorul și paradoxul acestui personaj – de aceea am și pus-o în toate situațiile astea confrontaționale cu ceilalți – pentru că ea ar vrea foarte tare să fie deschisă, dar e mai greu să își asume, e mai ușor pentru ea să îi critice pe ceilalți că nu o acceptă. Cred că mai degrabă este o imagine construită de ceilalți, ea e invitată de către primărie să fie cetățeanul de onoare, modelul, când întrebarea e cât o merită? 

Ce te-a făcut să introduci această componentă de prietenie între popoare în contextul în care astfel de inițiative sunt considerate demagogice?

Ni s-a părut importantă trecerea dintr-o țară în alta și modul în care Ivana se schimbă în raport cu cele două. Ce au în comun cele două țări e că cetățenii amândurora își doresc să emigreze. Eu nu am plecat foarte departe, am trecut doar Dunărea și am ajuns într-o țară care e foarte similară cu Serbia. Însă, într-adevăr, mi se pare că între Serbia și România este o prietenie destul de mare, mai ales la Kladovo, unde oamenii practic trăiesc de pe urma turiștilor români. Pe vremea lui Ceaușescu noi mergeam și le duceam medicamente românilor chiar dacă era ilegal, e o colaborare istorică. Poate că există un pic de ironie când vezi imagini de arhivă de la inaugurarea Porților de Fier cu dictatorii Tito și Ceaușescu alături de mulțimi uriașe de oameni dacă compari cu actualitatea, cu festivalul acesta mic. Însă eu chiar cred că, în fond, oamenii țin la prietenia dintre aceste popoare.

Mai mult, personajul tău se află la intersecția dintre cele două culturi, însă nu aparține niciuneia dintre ele.

Da, cred că majoritatea oamenilor care își părăsesc țara de origine și pleacă să își caute fericirea în altă parte, cum spunea tatăl meu într-un scurtmetraj anterior, trec prin același lucru. Tuturor li se întâmplă să se îndoiască la un moment, să își dorească să se întoarcă și să se întrebe dacă au luat decizia corectă. Deciziile de genul acesta duc la niște schimbări în tine. Întrebările pe care le pune Ivana, natura conversațiilor și interacțiunile sunt diferite când e cu prietenii din București față de discuțiile cu familia. Nu mi se părea necesar să subliniez vizual contrastul dintre capitală și provincie, ci prin dinamica dintre personaje să arăt cine a devenit Ivana. 

În confruntări camera se axează predominant pe reacția Ivanei și părinții apar uneori în plan secund. Apoi sunt personaje care se uită în cadru…

Într-adevăr, multe opțiuni vizuale au fost alese și din nevoia de a prinde un moment bun pe actorie. Pentru că nu e improvizație, sunt replici învățate și nu sunt întotdeauna extraordinare. De multe ori stilul e dictat și de posibilitățile lor de a juca. Însă construcția vizuală e așa pentru că noi oricum nu vroiam să fie foarte compus, căutăm adevărul acesta din greșeli, să pară cât mai autentic, cât mai aproape de documentar. Cum s-a întâmplat și în Soldații. Cred că toate lucrurile acestea aduc mai multă autenticitate și dau senzația că sunt niște oameni reali și dacă se uită în cameră, e ok să se uite. Cred că inclusiv în ficțiune cauți adevărul, iar în documentar mai degrabă dramaturgia. Aici s-au întâlnit cele două.

Și în materie de mood board, ce te-a inspirat? Am simțit puțin din stilul lui Nano Moretti.

Nu, sincer ca inspirație vizuală au fost niște cărți poștale din acestea optzeciste interschimbate între cele două țări, de acolo vin și imaginile de arhivă, și genericul, care e preluat dintr-un film de propagandă de arhivă. Sunt multe coproducții româno-sârbe din timpul în care se făceau Porțile de Fier. Ideea era să redau ceva din vremurile părinților noștri comparativ cu ce este acum. Singura referință a fost că ne-am dorit să obținem un gen de umor specific lui Milos Forman în Balul pompierilor (1967), însă cel mai greu a fost dozajul umorului. Însă Nu am vrut să râd de oamenii aceștia care trăiesc într-un oraș de provincie, umorul trebuia să fie dozat. Să nu râdem de ei, ci să râdem împreună. 


Interviu realizat la Festivalul de Film de la Locarno, 13 august 2019.

Filmul Ivana cea Groaznică a câștigat Premiul Special al Juriului Cine+.

Avatar Andreea Patru