Confruntări. Despre Monștri, cu Judith State și Cristian Popa

4 Octombrie 2019

Marți dimineața, ora 10:30, Strada Lipscani, Cafe Origo.

Judith State este așezată la o masă cu o reporteriță care îi trimite un voleu de întrebări dificile, pentru genul acesta de oră: ce te face să simți bucurie; ce te face să simți tristețe; ce te face să simți frică? Judith cântărește atent fiecare răspuns, făcând pauze, repetând cuvinte cu emfază, amuzându-se senin de gândurile care îi vin („Dacă m-aș zgâria în Lisabona, în loc de sânge mi-ar curge pastel de nata”), ori, uneori, părând să atingă un loc inconforabil din interiorul ei, privirea ei părând fixată undeva la ani-lumină distanță. Este necompromițător de sinceră cu sine și auto-critică („Sunt binecuvântată, e un lux să îți alegi singură proiectele”), pronunță adesea cuvântul „gratitudine” și aduce discuția înspre teritoriul emoțiilor cu multă ușurință.

Aceeași zi, ora 20:15, curtea Muzeului Țăranului Român.

Cristian Popa așteaptă în fața fostului Club MȚR. Recunoaște că n-a vrut să intre în sală înainte de începerea filmului (urmează un Q&A la finalul proiecției Monștri.) și, când îl întreb în glumă dacă nu i-a fost teamă de proiecția de aici având în vedere istoricul cinematografului și scena sa queer cu Șerban Pavlu, spune că nu îi pasă prea tare de genul acela de oameni care ar protesta la un film. E mai puțin axat pe emoție cât pe tehnica actoricească și se deschide mai pe partea de interpretare afectivă și nu numai a personajului lui – iar terasa semi-goală, pare doar să accentueze o stare confesivă în care ajunge să-mi spună adesea să nu scriu ceea ce tocmai a spus.

Inițial, discuția trebuia să aibă loc sub forma unui dialog la care să participe și Cristian, însă programele celor doi nu s-au nimerit: amândoi repetă intens pentru spectacole care urmează să fie lansate în curând. Așadar, am împărțit întâlnirea cu cei doi actori principali din Monștri., debutul în lungmetraj al regizorului Marius Olteanu, o formulă care, întâmplător este complementară cu cea a filmului, în sine. Bref, este povestea unui cuplu (Dana și Arthur), spusă în trei părți: două au loc aproape concomitent, urmărind-o întâi pe Dana, hoinărind singură, apoi pe Arthur, întâlnindu-se cu un bărbat cunoscut pe Grindr, culminând cu un ultim act în care sunt văzuți împreună. Surprinzător (sau nu) și experiențele și metodele celor doi actori în cadrul proiectului sunt destul de diferite – dar reunite, în final, de aceleași imperative.

Cum l-ai cunoscut pe Marius, și cum anume ai ajuns să fii distribuit/ă într-unul dintre cele două roluri principale?

Judith State: L-am cunoscut la castingul pentru Sieranevada [n.r.: unde Olteanu a fost asistent de regie] și pot să zic că am avut o chimie instantanee – ne-am lipit foarte bine, atât profesional cât și uman. Ulterior, am lucrat cu două alte ocazii – o reclamă UNICEF și un clip pentru piesa care rulează pe genericul Monștri.: Underground, a celor de la Dreamology. Mi-a trimis piesa și m-a întrebat dacă îmi place și dacă aș vrea să filmăm împreună – a ieșit unul dintre foarte puținele materiale de dans în care apar care îmi plac la nebunie, mă emoționează.

Apoi, în iarna anului trecut mi-a scris la un moment dat – știam că pregătește filmarea pentru Monștri. – și mi-a spus că i-ar plăcea foarte mult să mă aibe în film, într-o secvență. M-am bucurat nespus, evident. Trebuia să fiu una dintre prietenele Danei care participă la petrecerea de botez, în secvența în care se discută despre maternitate, despre copilași, despre momentul în care unele dintre ele urmează să nască și așa mai departe. Ne-am întâlnit la Artichoke și am repetat scena de câteva ori. La un moment dat, îmi aduc aminte că actorii au început să vorbească la modul real despre copii, două dintre fete fiind realmente însărcinate, Rolando se pregătea să devină tată, Cristian are deja doi copii… Așadar, eram foarte absentă în această discuție (râde). Nu mi-am dat seama de acest lucru, însă apoi, după ce am vorbit și cu Marius, m-am recunoscut. Mă văd în ipostaza asta deja de atâta timp (râde) încât cred că am deja un mecanism de apărare instantaneu, în momentul în care discuția ajunge acolo. Încerc să devin cât mai invizibilă, pentru că inevitabil discuțiile astea se încheie cu oamenii întrebându-mă: „Și, Judith… tu nu? Trece timpul”, și așa mai departe. Iar Marius mi-a spus că i-am atras atenția prin acest „protest” tacit vizavi de subiect, și că a recunoscut personajul lui în mine, că exact asta voia să vadă în Dana. O reținere, un disconfort, o incapacitate de a se adapta la aceste norme societale, la standarde.

Cristian Popa: Am lucrat cu Marius la o reclamă în urmă cu vreo patru ani, dar asta a fost tot, atunci. Pentru Monștri., Simona Ghiță [n.r. directoare de casting] m-a anunțat de casting; nu știam cine era regizorul și primisem doar câteva pagini din scenariu. Ne-am întâlnit apoi într-o dimineață și am dat proba. Am fost ultimul actor pe care Marius l-a considerat, dintr-un șir de vreo 40 – printre care și Sorin Leoveanu. Terminasem de curând Unchiul Vanea la teatrul din Ploiești și totul avea un soi de încărcătură – pregătisem un text destul de lung, despre un vis cu sânge care curgea pe pereți, în care maică-mea avea dinți de rechin, și tot așa. L-am simțit pe Marius că este atent – îți dai seama când cineva este atent.

Peste câteva zile m-a chemat înapoi, am făcut probe și cu Ioana Flora [n.r.: care trebuia să joace, inițial, personajul Danei, fiind actrița principală în Scor Alb, scurtmetrajul din 2015 care a stat la baza scenariului Monștri.], și cu Pavlu. Marius nu-mi spusese clar dacă luasem sau nu proba, așa că după vreo lună, așa, l-am întrebat și eu dacă sunt în proiect sau nu (râde). Și fiindcă filmarea s-a amânat din toamnă în primăvară, am avut timp să repet, să înțeleg unele lucruri, să construiesc, să vorbesc cu oameni… să-mi fac un cont de Grindr. Am fost timid, dar s-a limitat doar la câteva conversații. Fiindcă un prieten gay mi-a spus că nu ar fi fost okay să mă întâlnesc cu cineva, fiindcă oamenii de pe platformă vin cu niște așteptări, și să te duci să le spui „știi, eu de fapt fac research”…

Cum te-ai raportat la premisele centrale ale filmului, pe durata procesului? Mai ales la cea în care se referă la persoane care nu se conformă unui soi de standard, în privința identității lor și nu numai.

Judith State: Am citit la un moment dat un interviu pe care Rodica Iuliana i l-a luat lui Marius, în care spunea că personajul Danei, în puternica ei individualitate, nu pare niciodată să se scuze pentru felul ei de a fi, sub nicio formă. Am rezonat foarte puternic cu cuvintele acestea. Sunt deseori întrebată dacă am făcut un studiu de personaj – și, evident, nu am avut timp să fac asta, dar presupunând că aș fi avut timp, nu cred că aș fi făcut ceva diferit. Simt foarte mult că eu sunt acolo. Am rezonat mult cu povestea și cu felul ei de-a fi. În general, încerc ca în tot ce fac și tot ce sunt să mă folosesc de mine, de barometrul meu interior, de intuiția mea și mai puțin de părerea celor din jur, la fel ca personajul. Nu-mi iese de fiecare dată și regret că mă afectează anumite păreri și judecăți, dar de cele mai multe ori încerc să rămân fidelă mie, principiilor mele, gândurilor mele, având încredere că mă ghidează către ceea ce este corect. Și nu cred că poate fi altfel cu Dana.

Cristian Popa: Știu către ce se îndreaptă întrebarea (râde). Dar eu nu iau personajul cu mine acasă. Evident, lucrez acasă pentru a forma personajul, dar dacă trăiesc ceva 100%, o trăiesc pe platou sau pe scenă (sau încerc). Nu pot, pentru că am jucat tot soiul de personaje – inclusiv pedofili. Pentru mine, e doar muncă. Pornesc de la elemente pe care le primesc de la regizor și, la un anumit nivel, cred că acest lucruri există în noi – trebuie doar să le cauți sau regizorul trebuie să apese pe anumite butoane astfel încât să te facă să reacționezi într-un anumit fel. E grozav când lucrezi cu regizori care știu cum să lucreze cu actorii. Marius era foarte strict, metodic, știa exact ce voia – deși uneori au fost scene care au suferit schimbări; inclusiv scena finală, care a fost refilmată.

Însă poate nu neapărat faptul de a te justifica, ci a fi într-o poziție din care ți se cer justificări e incomfortabil. Și personajele se află sub această presiune, de la cei din jurul lor – de a fi într-un anumit fel. Cum te raportezi la asta? 

Judith State: E un lucru care mă deranjează foarte tare – când sunt pusă să mă explic, să mă justific – este ceva ce mă scoate din minți. Singurii cărora cred că le datorăm socoteală suntem noi înșine, Dumnezeu – sau acea putere superioară în care credem, și părinții. Astea sunt singurele trei contexte și, subliniez, cu noi înșine ar trebui să aibă loc confruntarea cea mai onestă și dureroasă – altminteri, nimeni nu ar trebui să ceară nici o explicație.

Monstri. (2019)
Monstri. (2019)

Înțeleg că filmările au avut loc în ordinea cronologiei din scenariu – începând cu părțile separate, apoi partea a treia, unde cei doi sunt împreună. Mi se pare interesant fiindcă presupune că treci printr-un parcurs foarte asemănător cu al personajului. Ce efect a avut asta asupra modului în care ați interpretat rolurile, întâi singuri, apoi împreună?

Judith State: În mare parte a timpului, s-a filmat cronologic – prima secvență care a fost filmată a fost cea din gară: Dana pe peron, Dana în baie, Dana luând taxiul. A ajutat mult să filmăm așa, dar și tot contextul: faptul că am intrat brusc în filmare, că nu îl cunoșteam pe Cristian, că nu cunoșteam pe nimeni în afară de Marius și Luchian. Treaba asta m-a ajutat să păstrez un soi de detașare, de interiorizare, m-a ținut într-un fel de sac embrionar, un soi de bulă. O izolare și o liniște care se vede, care a informat felul în care am trăit tot ce am trăit pe platou. Cristi este destul de sălbatic și de introvertit – am rezonat foarte bine din punctul acesta de vedere, eu însămi fiind destul de reținută, de retrasă. Am avut primul dialog în care ne-am cunoscut mai bine unul pe celălalt abia prin a treia săptămână de filmare, la secvența de la Capșa. Toate astea au ajutat mult la crearea sentimentului de singurătate în doi. Personajele se cunosc atât de bine încât nu mai este loc de proiecție, de deziluzie – nici nu se mai pot minți unul pe celălalt. Îmi amintesc de citatul ăsta din Rilke, care mi se pare că descrie foarte bine legătura dintre Dana și Arthur și care spune că iubirea este cea mai mare provocare care ne-a fost dată, pentru care toate celelalte nu sunt decât pregătiri, iubirea a două singurătăți care se ocrotesc și se apără reciproc.

Cristian Popa: N-am știut întregul scenariu de la bun început; l-am avut pe tot abia înspre finalul repetițiilor. A contat faptul că am studiat, am repetat, că am încercat să înțeleg personajul nu prin fizic și acțiune, cât prin viața sa interioară – unde a contribuit Marius. N-aș fi putut veni de acasă, închipuindu-mi anumite lucruri, și apoi să iasă personajul așa cum a ieșit. Am repetat în weekend cu Judith și a prins foarte repede, a intrat repede în dimensiunea personajului.

Mi-a plăcut traseul personajului, așa, singur. Și acolo, pe podul acela [n.r.: în secvența finală], aveam o anumită senzație, energie. Trăiam acea senzație. M-a ajutat mult să repet cu Ioana Flora și ulterior faptul că m-am înțeles foarte bine cu Judith (pe care am cunoscut-o la o repetiție, unde a vărsat din greșeală suc pe mine) – au existat și acea senzație de distanță și cea de apropiere, care se văd în film. Prima scenă la care am lucrat efectiv a fost cea cu mesajele pe care ei le schimbă cât sunt în taxi. Am primit numărul ei („Salut, sunt Cristian”, „Bună, sunt Judith”), am repetat prin telefon cu Marius, într-o teleconferință. Apoi, treptat, până am ajuns să filmăm scenele împreună, ne-am apropiat cu ajutorul repetițiilor.

Cum ai coabitat cu personajul tău, cum te-ai înfășurat în jurul său? Și cum ai văzut relația dintre Dana și Arthur, din această ipostază?

Judith State: Un termen potrivit – că m-am înfășurat în jurul ei, că m-am înfășurat cu ea. N-aș putea să zic că există o diferență majoră între mine și personaj, chiar deloc. Mi-e puțin străin conceptul conform căruia portretizez ceva străin mie. Nu cred în asta. În momentul în care joci un rol, nu te prefaci – ești tot tu în ipostaza respectivă. Am fost, pur și simplu, eu în situația dată, în contextul platoului, cu Marius care îmi spunea asta, asta, asta. Chiar dacă, din punct de vedere al relației, eu nu sunt în situația asta sau nu sunt eu cea care nu dorește copii. Dar, had I been that, probabil că așa aș fi reacționat.

O persoană din publicul prezent la Ploiești m-a întrebat dacă cei doi se iubeau. Am rugat-o să răspundă ea, mai întâi – și din punctul ei de vedere nu se iubeau. Ba da! Se iubesc foarte tare. Ar fi fost mai simplu dacă nu se iubeau; asta face ca lucrurile să fie atât de grele și de dureroase – și sper că se simte asta, acesta fiind marele pariu.

Cristian Popa: Am încercat să-i fac o descriere – deși nu fac asta de obicei. La școala de actorie de la Iași nu am fost învățat să fac asta. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Eram mai mult interesat de starea lui, de a „trăi” personajul. Văzând filmul, mi-am dat seama că, de fapt, trăiam singurătatea lui: acesta este Arthur, un tip singur, care se duce la un botez al prietenilor soției. Nu are cui să se confeseze – nu a spus nimănui că este gay. Și tocmai fiindcă nu are cu cine să petreacă timpul într-o seară, el apelează la Grindr. El găsește suport în relația cu Dana, poate să discute civilizat cu ea – ea știe despre el, el află despre un posibil adulter. Dar totuși există multe lucruri grele acolo, care trebuie rezolvate, iar finalul nu oferă nici el un răspuns clar.

Ce mi se pare interesant la Monștri. este că te confruntă cu imaginea a două persoane care resping tot soiul de cutume sociale și cu rolurile de gen, un soi de a gândi și trăi care este ancorat într-un soi de tradiționalism care este toxic, dogmatic. 

Judith State: N-am avut timp să mă distanțez, să judec a priori – am fost acolo. Totul a venit după, o conștientizare care a venit când lucrurile erau deja încheiate. După premieră, un prieten îmi spunea: „Băi, povestea asta nu e chiar străină – cunoaștem oameni, prieteni care se confruntă cu asta. Dar cu dovezile pe ecran, negru pe alb, te lovește ca și cum ar fi ceva complet nou.” Nu cred că este o situație extremă, nemaiîntâlnită – cred doar că ce este în film este viața, așa cum se întâmplă ea. Ce trăim noi, ca societate, este o un proces constant de băgare sub preș a unor realități pe care le cosmetizăm. Și nu doar față de ceilalți – noi pe noi înșine ne înșelăm cel mai tare, iar asta se întâmplă când nu ți-ai asumat ce simți, ce trăiești. Dar pe sub această imagine, personajele sunt foarte asumate în felul lor de a fi. Nu se justifică, nici nu se scuză.
Cristian Popa: Nu m-am gândit la asta. Încerc în mare parte să mă limitez la ce îmi spune regizorul să fac. Sunt mai simplu. (râde). Poate să vină inclusiv și Noua Dreaptă să protesteze, să… ce? Nu am ținut cont de raportul personajului la exterior, la judecata societății, pentru că nu am văzut cum asta m-ar fi ajutat să construiesc personajul. Care o iubește pe Dana, dar îi plac și bărbații. Care e singur. Care își iubește bunica și o respectă, știe la ce să se aștepte de la ea, mai ales fiindcă nu o iubește pe Dana. Un om bun – cum se vede și la final. „Cred că ești un tip mișto – Cred că sunt.” Nu e în conflict, nu vrea să afirme ceva – se simte judecat, dar e temător să vorbească, nimeni în afară de Dana nu știe că este gay, deși uneori simte vinovăție față de ea. De acolo și legătura lor, încrederea care îi leagă: ea știe când se întâmplă ceva. Dar dacă dispare Dana, el nu mai are pe nimeni – iar ruptura asta îl face să nu mai vadă cum este privit de societate.

Monstri. (2019)
Monstri. (2019)

Cum crezi că se raportează la aceste reprezentări spectatorii care rezonează cu asta, care poate au avut o experiență de viață asemănătoare?

Cristian Popa: Nu știu – în România, cel puțin, nu mi se pare că a ceva a fost devoalat de către spectatori în acest sens. Însă am primit mesaje de la persoane gay din România, cărora le-a plăcut filmul. Experiența cea mai puternică am avut-o în Taiwan, la festivalul de film din Taipei, unde am acompaniat filmul. După proiecții se făceau sesiuni de autografe – și mă întrebau despre situația comunității gay din România, cum sunt priviți. Inclusiv am primit o reacție de la cineva din Coreea de Sud, care mi-a spus că acolo acest subiect este tabu, că lumea se ascunde. În Taiwan, abia anul acesta s-au legiferat căsătoriile între persoane de același sex.

Cred că în momentul acesta, fiind acolo și interacționând cu oamenii – au fost trei proiecții, deci trei sesiuni de Q&A și autografe – dintr-odată am avut un sentiment de protecție, de înțelegere față de cei care se confruntă cu situații dificile din cauza orientării lor. Mulți erau adolescenți și presupun că era foarte greu să vorbească despre asta. A fost foarte emoționant. Parcă m-am simțit mai bun. Și da, asta poate pune în umbră ce am spus mai devreme, când spun că „e doar muncă” – un rol social, de activism, al muncii mele.

În mod ideal (și știu că e o întrebare naivă), cu ce gânduri ai vrea să plece spectatorul acasă, după ce a văzut Monștri.? 

Judith State: Așa cum a zis și Marius, filmul acesta nu dă niciun verdict sau răspuns. Dacă lansează o întrebare, este minunat – și dacă reușește să îl aducă pe spectator într-o postură în care își chestionează atât poziția față de ceilalți, cât și deschiderea și disponibilitatea față de omul cu care trăiește; dacă filmul reușește asta, este un mare câștig. Absolut tot ce este în jurul nostru a fost întotdeauna așa, dar astăzi, mai mult ca niciodată, ne întoarcem privirea (și mai mult) către propria persoană, departe de ceilalți. E o raritate, un lux, un cadou să privești în direcția celuilalt, să faci pași pentru a-l întâlni.

Cristian Popa: Oamenii care vor privi cu atenție filmul, care vor lăsa la o parte prejudecățile, vor fi în mod sigur emoționați. Este o poveste foarte umană, dincolo de orice. Este vorba de doi oameni vii, care nu sunt împliniți. Și viața noastră nu e doar plină de fericire. E o legătură puternică între cele două personaje principale, și cu asta vor rămâne – asta le va da de gândit.

În același timp, există spectatori care resping, deflectează puternic acest soi de propuneri, care cer discomfort, chestionarea propriilor valori în privința sinelui și a celorlalți, mai ales legat de intimitate – mă gândesc aici și la reacțiile pe care le-a iscat Touch Me Not al Adinei Pintilie, care, da, este un film care propune ceva mai „radical”, ca formă și mesaj, dar care are un pariu similar.

Judith State: Am ratat „cu brio” Touch Me Not, din păcate – am avut vreo trei încercări eșuate de a ajunge să-l văd, dar nu vreau să-l văd pe laptop. Dar da, nu este confortabil – mulți oameni spun că au suficiente probleme și vor să vină la cinema ca să se deconecteze, să uite, să se rupă. Dar, revenind, tot ce se întâmplă în jurul nostru ne împinge spre superficialitate, spre înșelarea de sine. Credem că ne ocupăm de problemele noastre, dar de fapt fugim de ele. Dar până când? Întâlnirea cu realitatea e inevitabilă. La Ploiești, unde au fost doar 30 de oameni, dar un Q&A de o oră, am auzit tot, de la „este un film sensibil și necesar” la „este clar că monștri se referă la oamenii ăia, demonizați și pierduți”. Simțeam în același timp bucurie și tristețe. Bucurie, pentru că se discutau aceste lucruri, și contextul a fost setat prin intermediul filmului, în ciuda fricțiunii care mai apărea între spectatori. Tristețe, fiindcă filmul nu o să fie mult timp în cinema, iar contextul nu va fi acolo mult timp. Și sunt necesare. Chestiunea asta a majorității – „noi suntem normali, iar tot ceea ce este în afara noastră, doar pentru că este inferior numeric, este greșit și în neregulă.” Nu este întotdeauna așa! Știm foarte puțin despre cei din jurul nostru, iar tot ce vine cu etichete, acolo trebuie să fie cele mai mari întrebări. E esențial să îți permiți să te pui la îndoială, să accepți că nu știi, nu știi.

Cristian Popa: Uneori nu ai dispoziția necesară pentru ceva care să te pună în această postură, dar cred că arta trebuie să chestioneze, să creeze disconfort dar și extaz, să înseamne ceva. Ca să nu poți trece indiferent pe lângă ea. Cred că un film de genul acesta te poate ajuta să te înțelegi mai bine, să deschidă niște uși care să te ilumineze, care să te ajută să găsești niște răspunsuri la ce se întâmplă în tine.

Flavia Dima Flavia Dima
Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la Filmul de Piatra, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame realizează interviurile bi-lunare de joi, în tandem cu Laura Mușat. Festival internațional preferat: Viennale.