#behindthescreen: In dialog cu Daniel Sandu despre Un Pas in Urma Serafimilor

14 Octombrie 2017

Un pas în urma serafimilor a avut premiera în cinematografe pe 22 septembrie 2017. La scurt timp după, o parte din echipa Films in Frame a fost la cinema, fără să știm la ce anume să ne așteptăm mai exact. Am ieșit de acolo cu zâmbetul pe buze și cu gândul că am văzut un film despre care merită să vorbim mai departe, așa că l-am invitat pe regizorul Daniel Sandu să ne răspundă la cele mai mari curiozități pe care le avem legate de zilele de filmare, provocări, modul în care sunt construite personajele, coloana sonoră și multe altele.

 

Filmul este o poveste autobiografică despre cum se simte adolescența într-un seminar teologic ortodox. Care sunt diferențele majore dintre experiența ta reală și cea a lui Gabriel, protagonistul filmului?

Filmul este bazat pe evenimente reale în proporție de aproximativ 81%, restul fiind ficțiune. Și când spun ficțiune mă refer la schimbarea numelor reale ale personajelor, comprimarea a două personaje reale pentru a crea un personaj de film, ajustarea cronologiei unor evenimente. O diferență majoră dintre film și realitate este faptul că în realitate eu nu am dat nicio informație și nicio declarație despre vreo altă persoană. Am refuzat, am evitat, m-am eschivat. Dar când lucram la scenariu am primit o sugestie de la Andrzej Wajda cum că ar fi interesant să-l vedem pe Gabriel înfrânt la un moment dat și transformat în ceea ce nu voia să devină; mi s-a părut interesantă idea pentru că îmi permitea să îl arăt și dincolo de limita valorilor lui.

Cum ai descrie experiența de a lucra cu tânărul actor Ștefan Iancu, cel ce joacă rolul lui Gabi, personaj construit pe baza experiențelor tale de la seminarul teologic?

Foarte mișto. A înțeles ce vrem să facem, el având deja experiență pe film percepea foarte repede indicațiile regizorale iar cel mai important lucru e că avem cam aceleași gusturi și interese și reacții, mă uitam la el în afara filmărilor și îmi aminteam de mine, de lucrurile pe care le făceam, de alegerile mele. Probabil și de aia am rămas foarte buni prieteni, ne distrăm în continuare, ieșim în oraș sau la filme; și nu doar cu el, ci cu mulți dintre serafimi. Deci suntem foarte buni prieteni chiar dacă atunci când se întâmplau evenimentele din film Ștefan Iancu abia se năștea.

Când și cum ți-ai dat seama că a fi preot nu e ceea ce-ți dorești?

Prin anul III de seminar. Pe vremea aia se făceau 5 ani de seminar iar pe la mijlocul perioadei începusem să-mi pun întrebări serioase despre viitorul meu și despre ce e cu adevărat important în viață și ce e cu adevărat important pentru mine. Îmi imaginam preoția într-un fel special și nu mă vedeam în stare să o practic la modul acela ideal. Și mă temeam ca nu cumva peste câțiva ani să descopăr că nu voi fi fericit, dar în același timp să fi trecut prea mult timp pentru a mai putea schimba ceva. Și am zis nu. Vreau altceva, nu știu încă ce, ceva ce m-ar face să mă trezesc cu bucurie dimineața. Am fost norocos că am descoperit ce anume și că fac astăzi ceva ce mă împlinește profesional și personal. Țin minte și un episod de prin anul III când a fost sărbătoarea de Sf. Gheorghe (23 aprilie) – patronul seminarului – era o zi specială, iar acest lucru era punctat printr-o slujbă mai specială cu prezența episcopului Romanului, apoi un spectacol în sala de festivități. La final primeam la cantină o masă caldă care conținea și ceva carne + câte o sticlă de bere ieftină și o portocală. Asta din urmă era highlight-ul evenimentului pentru cei mai mulți dintre elevi; doar că până să ne bucurăm de el, aveam de ascultat în sala de festivități și discursul tradițional al episcopului. Țin minte că eram toți elevii si profesorii acolo, pe scaune și cel puțin eu și colegii mei eram deja plictisiți si priveam pe geam. Și deodată, s-a schimbat ceva în discursul episcopului. Nu îmi explic de ce, poate că și domnia sa se plictisise sau ceva (era un om bătrân, nu mai trăiește) dar a început să spună ceva de genul că dacă nu vreți să vă faceți preoți e un act de curaj, pentru că mulți lași devin preoți pentru că le e prea frică să schimbe ceva și să caute ce anume le aduce de fapt fericire in viață. Țin minte că am întors capul dinspre fereastră crezând că nu aud bine. M-am uitat în jur și colegii mei adormiți începuseră să se trezească și ei, parcă pocniți de ceva. Profesorii preoți se uitau și ei surprinși la episcop dar niciunul nu îndrăznea să-l întrerupă. Deodată toată lumea era foarte atentă la discursul episcopului; pentru unii dintre noi discursul său devenise pentru prima dată cu adevărat interesant. Și apoi ne-a binecuvântat și ne-a trimis la masa mult așteptată. Iar la masă, între berea aia anuală (ieftină si încălzită) cu toții comentam discursul. Și da, unii dintre colegii mei la final de seminar nu-și doreau preoția dar nu au avut nici curaj și nici posibilități să-și schimbe calea, așa că până la urmă s-au preoțit, le era mai la îndemână.

Și acum și o mică întâmplare hazlie din aceeași zi, chiar cu riscul că probabil o veți tăia pentru că n-o să încapă în limitele de paginație a articolului, dar eu o voi povesti oricum pentru cei care apucă s-o citească:

– așadar la slujba aceea specială, paraclisul era ticsit de oameni (nici nu înțeleg cum evacuau atâta lume în caz de ceva), erau toți seminariștii, toți profesorii, invitați speciali, episcopul cu un sobor de preoți invitați + televiziunea locală. Nu aveai loc nici să stai în genunchi. Și în timpul slujbei apare de nicăieri un miros persistent de friptură proaspăt prăjită. Îl simțeam cu toții. Dintr-o privire încruntată discret, părintele director i-a transmis părintelui pedagog (care era lângă ieșire) să rezolve urgent cazul pentru că ne facem de râs. Asta fără cuvinte, ci doar din priviri. Pedagogul a și ieșit val-vârtej din paraclis și a cotrobăit tot seminarul să prindă care ticălos de elev seminarist a chiulit de la slujbă și face friptură. A căutat toate dormitoarele, toate vestiarele, nu a găsit pe nimeni. A fost și la cantină, dar carnea de acolo fusese deja gătită de aseară. Deci de unde mirosul de friptură care a invadat tot paraclisul?! Și a descoperit că sub treptele care duceau spre etajul unde era paraclisul era încăperea femeilor de serviciu, care își făceau o friptură la reșou. Pedagogul le-a pândit, dar nu a îndrăznit să le zică ceva, ci a preferat să se ducă la tabloul electric unde el avea prostul obicei de a deșuruba siguranțele. Și fără să dea de bănuit, le-a lăsat pe bietele femei cu friptura în sânge. Apoi s-a mai plimbat prin seminar vreo jumate de oră și a pornit la loc electricitatea de la siguranțe și s-a întors în paraclis. Doar că după 10 minute mirosul de friptură a revenit, semn că femeile de serviciu nu s-au mulțumit cu friptura negătită cum trebuie. Pedagogul iar s-a schimbat la față și a ieșit din paraclis, s-a dus la siguranțe, le-a deșurubat și a pierdut vremea pe holuri până spre finalul slujbei ca să fie sigur că femeile de serviciu nu le mai strică imaginea. Când s-a terminat si predica și slujba se încheia, pedagogul a înșurubat siguranțele și s-a întors mândru în paraclis unde nu înțelegea de ce oamenii de televiziune își trânteau sculele înjurând. I-a întrebat ce s-a întâmplat, iar cameramanii i-au spus că “nu au putut filma nimic din slujbă din cauza idioților de la Electrica, cu penele lor de curent”. Pedagogul și-a dat seama că el fusese cauza penelor de curent dar nu a spus nimic; episcopul fusese tare dezamăgit că nu s-a putut filma slujba, la fel și directorul seminarului.

„Un pas în urma serafimilor” spune și povestea părintelui Ivan, preotul-diriginte care vrea să-i aducă pe elevii săi pe calea cea dreaptă, doar că metodele sale nu sunt chiar „ortodoxe”. Părintele Ivan este, de asemenea, un personaj inspirat dintr-o persoană reală. O persoană pe care știu că Vlad Ivanov nu a vrut să o cunoască, preferând să construiască un personaj cât mai autentic. Care sunt diferențele între omul și personajul creat pentru acest film?

Personajul părintelui Ivan e construit în linii mari pe baza unui personaj real, la care am adăugat și elemente specifice unei mentalități comune din cancelaria acelei școli. Personajul real era mai impulsiv, era foarte colorat, era ca o baterie de energie, până și felul cum vorbea și cum mergea pe stradă era cumva cabotin, era un personaj. Nu e nimic grosier in jocul lui Vlad Ivanov, ci dimpotrivă – e mult mai discret și calculat decât personajul real. Cel real era un mix de bunătate și răutate. Îți era destul de greu să disociezi când e bun, când greșește, trebuia să faci mereu un exercițiu de zoom out și să recapitulezi niște valori și niște evenimente ca să poți discerne dacă ce face e bine sau nu. Dar, în același timp, făcea și chestii interesante. Țin minte că ne-a dus odată în vizită la un orfelinat din acel oraș, am interacționat cu copiii de acolo, încerca să ne explice importanța atenției îndreptate spre oamenii cu probleme. Și că adopția e o alternativă admirabilă în cazul cuplurilor care nu pot avea copii. Apoi, țin minte că a organizat o excursie cu toată clasa pe la mănăstirile din Neamț. A fost frumos. La întoarcere, evident că eu și alți 4 băieți am pierdut trenul după ce mersesem pe jos 20 km, iar dirigintele nu a plecat cu trenul cu ceilalți elevi; ci a rămas să recupereze oile rătăcite. Ne-a recuperat și pentru că nu mai era niciun tren in ziua aia, a propus să mergem la ocazie. Și, fiind un orășel mic (Târgu-Neamț), nu prea trecea nicio mașină. În timpul lung al așteptării ne ținea morală despre punctualitate și organizare, spunându-ne, practic, de ce am pierdut trenul. După ce s-a săturat și el de ținut morală, se uită fix în lungul drumului (era îmbrăcat în civil), se uită la noi, ne numără, eram 5 plus el, deci 6, se uită în sus și zice cu voce tare „Dă, Bunule Dumnezeu, să vină un ARO!” Și vă jur că după un minut, de după colțul șoselei își face apariția fix un ARO. Am înlemnit cu toții, iar părintele ne-a privit un pic cu mândrie. Și ARO ăla s-a apropiat, noi i-am făcut semn dar ne-am dezumflat când am văzut că mașina era plină. A trecut de noi, iar părintele se uită din nou în sus și strigă „Dă, Bunule Dumnezeu, să vină un ARO gol!” Dar n-a mai venit niciun ARO, nici plin, nici gol. După o oră au oprit două Dacii și ne-au luat pe toți.

Cum au fost create poveștile din spatele personajelor din film și cât a contat și actorul care urma să joace rolul?

Unele dintre personajele din nucleul 1 (gașca lui Gabriel) au fost construite prin contopirea a două personaje reale. Am căutat ca fiecare personaj să reprezinte ceva diferit de ceilalți, să aibă un background aparte, o motivație aparte și cel puțin un păcat distinctiv. După ce am trasat aceste coordonate ale personajelor, am căutat actori sau non-actori care, pe lângă talent, să aibă și elemente specifice personajului. Odată identificate aceste elemente, le-am dat libertatea și i-am încurajat să exploreze personajul, inclusiv în afara filmărilor, pentru a le face cât mai autentice. Actorul a contat extrem de mult pentru personaj, mai ales dacă el depășește limitele textului, pentru că înțelegând personajul, actorul îl poate interpreta și în situații neprevăzute inițial în scenariu. Dacă modificăm radical o scenă sau adăugăm o scenă nouă, actorul va putea foarte ușor s-o interpreteze pentru că el devine parte din personaj, și nu doar un bun interpret al textului primit.

Cât timp au durat filmările și cum s-au desfășurat? Ați avut parte și de pățanii, provocări sau amintiri fericite?

Filmările au durat 30 de zile împărțite în calupuri a câte 10 zile pentru câte un anotimp (toamnă, iarnă, primăvară) pentru că povestea se derulează pe o perioadă de aproximativ 1,5 ani și ne-am dorit să arătăm trecerea timpului inclusiv prin schimbarea anotimpului. Momente tensionate au fost destule, nu au fost certuri însă pentru că evit certurile pe platoul de filmare; în principiu am o constituție nescrisă în care prima lege este că nimeni nu are voie să țipe la nimeni pe platoul meu de filmare. Dacă se întâmplă, îmi iau ghiozdanul și-am plecat la hotel. Punct. E ne-negociabil. Este necesar un astfel de set de reguli pentru a putea crea o atmosferă pe platou în așa fel încât toți oamenii implicați să se poată simți suficient de bine încât nu doar să livreze, ci mai ales să creeze. Iar dacă această atmosferă este afectată, atunci eu nu-mi doresc să fiu acolo. 

Dar momentele tensionate au fost de exemplu legate de lipsa zăpezii. Pur și simplu nu ningea când voiam noi. Am mutat perioada de filmări, am încercat inclusiv relocarea unor scene și studiam prognozele meteo din oră în oră, atât eu, cât și echipa de producție. Și-au dorit și ei, mi-am dorit și eu să filmăm unele scene pe zăpadă. Nu a fost să fie. 

Pățanii? Destule. În special cu actorii tineri care își intraseră prea bine în personaje iar după filmări, noaptea, evadau din hotel și vânau distracții. Erau tineri care au trăit din plin experiența filmărilor departe de casă. Asta ne-a dat ceva bătăi de cap celor din producție, dar în același timp a contribuit la armonizarea găștii din film și, în final, a construit o prietenie între serafimi, prietenie care a rămas și după filmări. Am multe amintiri plăcute: bucuria când ne ieșea un cadru sau o scenă mai bine decât ne imaginam noi, surprizele apărute în timpul filmărilor precum cartea de rugăciuni care se închide singură, prieteniile care s-au legat acolo și care au rămas valabile și astăzi.

A existat vreo secvență atât de importantă pentru tine încât să fie nevoie de zeci de duble până la cea potrivită? Dacă da, am vrea să știm care și bineînțeles, numărul de duble.

Exmatricularea lui Dorneanu… îmi vine în minte acum. Provocarea consta în faptul că îmi doream ca actorul Ștefan Mihai să intre într-o stare în care să fie aproape de plâns, cu ochii umeziți de lacrimi. Dar camera de filmat pornea spre el pe steady-cam de pe trotuarul celălalt. Asta presupunea oprirea circulației preț de câteva minute pentru fiecare dublă. Adăugat la asta era și faptul că bătea vântul destul de puternic și crea un disconfort actorului. Deci, practic, opream circulația, dădeam motor, toată lumea intra în starea de filmare și așteptau cuvântul „Acțiune!”. Dar eu nu spuneam cuvântul până când actorul nu îmi făcea un semn discret că intrase în starea necesară. Și așteptam cu toții minute în șir. Iar șoferii așteptau și ei. Practic toată lumea aștepta ca actorul să intre în stare. Apoi el îmi făcea semnul, eu spuneam acțiune, camera se apropia de actor, dubla se filma și apoi lăsam mașinile să circule. Iar la final mai ceream o dublă. Au fost vreo 12 duble, am disperat șoferii de pe strada aia de vreo 12 ori.

Ținând cont tematica filmului, sunt foarte curioasă cât de greu a fost să primiți aprobare pentru a filma în Biserică?

Ușor nu a fost. Dar am avut o echipă de locaționiști foarte dedicați. Au căutat, au cotrobăit, au sunat și au vorbit cu toată lumea pentru a obține aprobările necesare. Am găsit mai multă înțelegere în zona Sibiului, nu am găsit deloc înțelegere în Moldova și Muntenia. Așa că am filmat acolo unde am găsit oameni buni și înțelegători, am filmat în prezența lor și a ieșit grozav.

A fost ceva ce ți-ai dorit foarte tare ca regizor pentru filmul ăsta și nu ai putut obține?

Da. Mi-am dorit mai multe lucruri, dar o să menționez doar mai multe zile de filmare. Am avut 30 de zile de filmare; cred că filmul ar fi avut nevoie de vreo 40-45 ca să avem o tihnă în realizarea lui. Nu am avut acest lucru, nu am avut nici tihnă, a fost un ritm alert, un număr prea mare de scene pe zi. Volumul de decizii artistice pe care le luam în fiecare zi era uriaș, obositor. Noroc că am avut mulți oameni dedicați în echipă care mi-au fost alături cu sfaturi și sugestii și soluții și astfel am reușit s-o scoatem la capăt. Pentru un film de debut mi s-a spus că am avut cel mai greu botez din câte se cunosc în industria noastră.

Și totuși, un lucru mi-a rămas întipărit în minte atunci când am ieșit din sala de cinema. „Un pas în urma serafimilor” face un pas îndrăzneț și ne prezintă o coloană sonoră ieșită din comun, care surprinde cu fiecare piesă. Cum au fost alese melodiile de pe coloana sonoră și cât de greu au fost ele de obținut?

Muzica de film mi se pare un element ignorat de prea mult timp în cinematografia autohtonă recentă. E adevărat că folosirea sau nefolosirea ei în film este o opțiune artistică, cea mai frecventă motivare a neutilizării ei fiind că, în realitate, când mergem pe stradă, nu auzim muzică și că de fapt muzica e o formă de manipulare a sentimentelor. Dar în cazul ăsta întreg filmul ar fi o formă de manipulare a sentimentelor, chiar si cel documentar ar putea fi. Cred că pentru anumite filme, muzica este o formă de expresie artistică, iar eu mi-am dorit ca cel puțin pentru acest film să avem nu doar un sunet impecabil, dar mai ales o muzică complexă. 

Am avut trei tipuri de muzică. Muzică corală, muzică originală compusă special pentru film și muzică hituri din anii 90’ pentru care am achiziționat drepturi de autor. Am fost chiar la un pas de a achiziționa drepturile de reinterpretare a piesei Smells Like Teen Spirit de la Nirvana, dar ne-am lovit de prețul un pic prea mare pentru bugetul nostru. Am avut inclusiv șansa de a achiziționa piese de la Beastie Boys. Până la urmă, pentru a ne putea încadra în bugetul nostru modest am achiziționat drepturi pentru câteva piese care au fost hituri în perioada anilor 90’, când am plasat și povestea filmului, Motrell Jordan – This is how we do it, Snow – Informer, cea din urmă fiind foarte reprezentativă și pentru subiectul filmului.

Romina Banu Romina Banu
Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.

Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de