Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari: despre limitele reprezentării în artă, de Oana Ghera

18 Octombrie 2018

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, în regia lui Radu Jude, are în centru eforturile unei regizoare de teatru (Mariana Marin, interpretată de actrița Ioana Iacob) de a realiza un spectacol de reconstituire istorică despre Masacrul de la Odessa, unul dintre cele mai infame episoade din istoria modernă a României, în timpul căruia soldați români au torturat și ucis cu brutalitate zeci de mii de evrei. În demersul ei, aceasta se confruntă cu tensiunile din interiorul trupei de actori cu care lucrează, dar și cu presiunile venite din partea unui funcționar al primăriei cu rol de cenzor (Movilă, interpretat de regizorul de teatru Alexandru Dabija).

La nivel stilistic, filmul este puternic influențat de filmele post mai ’68 ale lui Jean Luc Godard, de la felul brechtian în care actrița ni se prezintă la începutul filmului, atât cu numele ei real, cât și cu cel al personajului, întocmai ca în Deux ou trois choses que je sais d’elle, la cromatica dominată de culori primare sau la garderoba în stil pop-art a protagonistei.

Tot pe această filieră vine și caracterul puternic auto-reflexiv și meta-discursiv al filmului – citate dintre cele mai diverse, date istorice și statistici extrase din documente oficiale sunt abil inserate în discursurile personajelor. Totodată, în scenografia cadrelor apar nenumărate volume privitoare la probleme de etică a reprezentării, alese anume ca niște note de subsol la care spectatorul este invitat să se întoarcă mai târziu.

Toate aceste referințe denotă totodată și o preocupare pentru rigurozitate și acuratețe în tratarea subiectului, care  aparțin deopotrivă Marianei Marin, regizoarea din film, și lui Radu Jude, regizorul filmului. Spre deosebire de Mariana, abordarea lui Jude e însă una ludică, care alternează adesea în interiorul aceleiași secvențe schimburi de replici abundând în trimiteri docte, cu momente de burlesc sau de umor golănesc (de la apariția gratuită în mijlocul unei secvențe a unui bărbat îmbrăcat într-un costum de câine din pluș, la bancuri și glumițe mai mult sau mai puțin deocheate).

Problematica pricipală a filmului este formulată insidios, în rafinatul și spumosul ping-pong retoric al confruntărilor dintre Mariana și Movilă, în care sunt invocate nume precum Hannah Arendt, Elie Wiesel, Walter Benjamin, Ludwig Wittgenstein sau Leni Riefenstahl. Cât de utilă este  formula unei astfel de reconstituiri controversate, care vine să critice – și nu să elogieze – în lămurirea acestui episod din istoria națională? 

Dar discuția lor nu este decât un punct de plecare într-un discurs mult mai nuanțat despre instanțele reprezentării momentelor unui eveniment istoric prin mijloace artistice, pe care Radu Jude îl introduce în film prin intermediul numeroaselor citate.  Aceste citate includ lecturarea integrală a unei povestiri de Isaac Babel plasate în Odessa, care face referire la atrocitățile comise împotriva evreilor de către Armata Roșie, la care Babel, el însuși evreu, a asistat în perioada în care a luptat pe front. Un alt citat este și secvența din finalul filmului Oglinda, în regia lui Sergiu Nicolaescu, pe care Mariana îl demolează pe bună dreptate ca fiind o “hagiografie” a mareșalului Antonescu.

O altă secvență lămuritoare în acest aspect, aproape didactică chiar, este cea în care Mariana se întâlnește cu monteuza (Dana Bunescu în propriul rol). Cele două discută despre coloana sonoră a spectacolului și despre posibilitatea introducerii unei filmări de arhivă din timpul unui alt masacru, ca ilustrație pentru evenimentele de la Odessa. Dana respinge ideea din rațiuni de etică a reprezentării, dar la nivel meta-discursiv pare că Jude însuși o folosește cu scopul de a ne da ocazia să vedem o reprezentare pe care sursele istorice o apropie de ceea ce s-ar putea să se fi întâmplat și în cazul Odessa (de unde nu au fost descoperite însă astfel de înregistrări).

Tot la etica reprezentării fac referire și alte două citate din film, introducerea cărții Believing is Seeing (Observations on the Mysteries of Photography) a documentaristul Errol Morris, care explorează relația dintre adevăr istoric/documentar și fotografie,  cu care Mariana se plimbă în mână în primele secvențe ale filmului,  și a cărții A Child at Gunpoint a lui Richard Raskin, o lucrare de referință în ceea ce privește conceptul de fotografie regizată, a cărei ilustrație de copertă (o fotografie făcută în ghetoul varșovian) este dată ca indicație regizorală  de Mariana unui copil din figurație (deși era evident că nu avea nicio legătură documentară cu evenimentul reconstituit de ea).

Toate aceste citate, trimiteri și referințe par să se învârtă în jurul acelorași întrebări centrale: despre ce vorbim când vorbim despre realism în artă și cât de mult se poate vorbi despre despre adevăr într-o reprezentare artistică?

Avatar Oana Ghera

Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de